Cum să vindeci sângerarea sufletului

Femeia care sângerează atinge poala hainei lui Hristos. Imagine: ekklisiaonline.gr

Fiecare eveniment din istoria Evangheliei face parte din biografia propriului nostru suflet. Același lucru se poate spune despre vindecarea de către Mântuitorul a unei femei cu scurgere de sânge. Sufletul nostru este cel care sângerează fără pansamentul harului. La cine ea nu s-a dus, încercând să oprească acestă suferință dureroasă, și ce nu a făcut. Ce fel de medicamente nu a încercat. Ea a risipit toate bogățiile sufletului pe acești "medici" care i-au promis vindecarea. Dar nimic nu a ajutat-o. Noi avem un singur medicament - Hristos. Dar problema noastră este că nici nu vrem să ne atingem de El.

Vorbim despre Hristos în loc să vorbim cu El. Ne gândim la Hristos care este în Ceruri, în loc să-L căutăm în inimile noastre. Citim despre Hristos, pe baza acestei lecturi inventăm o imagine falsă a lui Hristos, Îl prezentăm cumva în felul nostru în loc să-I dăm ocazia să ne vorbească despre Sine. Încercăm să ne mântuim pe noi înșine pe baza a ceea ce citim, în loc să-i permitem lui Hristos însuși să ne salveze.

Pentru a-L întâlni pe Hristos cel Viu în sinea noastră, trebuie să-l îndepărtăm pe cel care stă între noi și El. Și acesta este propriul nostru egoism cu toate gândurile, sentimentele, dorințele și așa mai departe.

Dacă Dumnezeu nu se află pe primul plan pentru noi, nimic altceva nu va avea sens. Experimentarea sentimentelor și gândurilor despre Dumnezeu sau experimentarea lui Dumnezeu și trăirea în Dumnezeu sunt concepte complet diferite. În primul caz, rămânem sclavii ideilor noastre, iar în al doilea, devenim moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu. Cu cât ne atașăm mai mult de viața pământească, cu atât aceasta devine mai aspră și mai grea pentru noi. Cu cât mai mult ne dăruim lui Dumnezeu, cu atât deșertăciunea pământească mai puțin ne leagă și Dumnezeu devine mai aproape și mai drag. Și așa va fi până când ne dăm seama că El este cea mai iubită Ființă din univers. Atunci lumea din jurul nostru încetează să ne mai țină, pentru că nu are cu ce ține niște ființe libere dacă trăiesc cu Dumnezeu și în Dumnezeu.

În lupta împotriva răului, încercăm adesea să ne comportăm curajos. După ce am văzut vrăjmașul, ne înarmăm împotriva lui, ne pregătim de luptă, ne suflecăm mânecile, ne încordăm mușchii. Dar se întâmplă să ne supraestimăm puterea. Și acest lucru nu este surprinzător pentru că vrăjmașul este de o sută de ori mai puternic decât noi.

Cel ce se bazează pe credința sa, pe experiența sa duhovnicească, pe capacitatea de a lupta împotriva răului și pe tăria caracterului, este deja învins de duhul mândriei și al îngâmfării.

Numai după ce a trecut prin multe căderi și înfrângeri, nevoitorul va ajunge la o singură concluzie, simplă și evidentă – fără Dumnezeu și Harul Său, omul nu este nimic. Și indiferent ce ar face și oricât de mult s-ar strădui, chiar și cel mai mic și mai neînsemnat drăcușor va face tot ce va voi cu dânsul.

După ce am înțeles acest lucru, dobândim prudență. Când vedem un dușman de departe, nu ne repezim asupra lui cu pumnii, ci alergăm cât putem de repede către Dumnezeu și ne ascundem în spatele Lui ca un copil în spatele fustei mamei sale: "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă". Un astfel de creștin strigă, geme, întinde mâinile către Dumnezeu. Se roagă ca Dumnezeu să-l ocrotească și să-l apere. Nu te luptă cu păcatul ci ignoră-l, ne învață părinții înțelepți. Astfel de tactici ne pot păstori sufletul.

Desigur, poate că mai există în lume asemenea giganți duhovnicești precum Sfântul Iosif Isihastul și alții ca el, cei care sunt capabili să lupte cu toate duhurile rele, dar cei mai mulți dintre cei care citesc aceste rânduri nu fac parte din ei.

Avem o singură cale de mântuire – să ne urcăm în brațele lui Hristos. Deși nici acest lucru nu este foarte ușor. Pentru că atunci trebuie să renunțăm la egoismul nostru.

Din păcate, în loc să credem în Adevăr, credem în cunoștințele noastre, în puterea noastră și în noi înșine. Diavolul a venit cu o înșelăciune sofisticată pentru a ne împiedica să venim la Hristos. El a început să imagineze în capul nostru niște fantezii a "nenumăratelor lucruri care necesită să le facem", insuflându-le o importanță, o necesitate și utilitate "duhovnicească".

Găsim mii de motive pentru a amâna practica duhovnicească. Neînțelegând cu adevărat însemnătatea ei, am înlocuit-o cu lumânări, "asistarea" la slujbe, pelerinaje, citirea istorioarelor ortodoxe și ascultarea prelegiror și predicilor unor teologi. Pentru a umple golul interior, te poți angaja în deșertăciunea "mântuitoare de suflet". Dar care nu are nimic de-a face cu mântuirea sufletului.

Mintea noastră este presărată de citate din Părinți Bisericii, cunoștințe fragmentare în domeniul Sfintei Scripturi și științele teologice, dar în tot acest depozit nu-L putem găsi pe Hristos. Ar fi timpul să ne amintim că principala valoare a Ortodoxiei este Iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Principala condiție a Ortodoxiei este neglijarea propriei fericiri de dragul fericirii altora. Dacă dăm fericirea noastră oamenilor, asumându-ne în schimb suferința lor, îl urmând pe Hristos, și aceasta va fi Ortodoxia.

Principalul mijloc mântuitor al Ortodoxiei este renunțarea la sine de dragul unirii cu Hristos.

Hristos așteaptă de la noi întregul nostru suflet și nu doar micile lui eforturi. Dacă vrem să devenim asemenea lui Hristos, trebuie să rămânem în El cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul nostru. Doar atunci când Dumnezeu își va face lăcaș în inima noastră pentru totdeauna, sângerarea egoistă a sufletului nostru se va opri și noi vom putea să ne naștem din nou prin harul Duhului Sfânt.