Preacuviosul Simeon Noul Teolog a fost autist?

Cuviosul Simeon Noul Teolog. Foto: google.com

Deși preacuviosul Simeon a trăit și a creat în îndepărtatul secol X, adevărurile duhovnicești pe care le-a susținut sunt surprinzător de actuale și pentru ziua de astăzi. Este uimitor că continuăm să ne confruntăm cu aceleași provocări și rătăciri cu care s-a luptat acest sfânt acum o mie de ani.

Simeon s-a născut în anul 949 într-o familie de aristocrați greci înstăriți din provincie. Datorită legăturilor familiale și bogăției, la vârsta de unsprezece ani deja locuia în Constantinopol sub tutela unchiului său, apropiat de curtea imperială. Tânărului Simeon i s-a asigurat cea mai bună educație și perspective strălucite de carieră, însă încă din anii copilăriei sale a manifestat o distanțare notabilă față de societatea lumească. Cei din jur erau surprinși de refuzul său de a profita de oportunitățile care i se ofereau – a refuzat chiar să se prezinte fraților împărați Vasile și Constantin Porfirogenetul.

Încă din copilărie, Simeon a suferit profund din cauza singurătății și neînțelegerii. Comportamentul și valorile sale de viață se deosebeau radical de cele ale colegilor săi. Psihologii moderni ar putea vedea în acest comportament semne ale unor trăsături de dezvoltare. Dar tocmai această diferențiere a definit în mare măsură căutările sale duhovnicești și l-a determinat să se apuce de studierea literaturii duhovnicești mult mai devreme decât majoritatea oamenilor din cercul său.

Căutând să găsească o adevărată cale duhovnicească, Simeon a fost cuprins de dorința de a găsi un povășuitor – un părinte duhovnicesc. Totuși, atunci când își împărtășea aceste gânduri celor din jur, se confrunta cu obiecții ferme. Unii susțineau că în epoca modernă nu există duhovnici adevărați – acest fenomen aparține trecutului. Alții mergeau și mai departe, afirmând că în vremurile actuale este imposibil să atingi sfințenia. Mai târziu, Simeon îi va numi pe acești sceptici „noi eretici”, iar respingerea viziunilor lor va deveni leitmotivul moștenirii sale teologice.

După rugăciuni stăruitoare, Dumnezeu i-a trimis lui Simeon povățuitorul mult așteptat. Acesta era un călugăr în vârstă, Cuviosul Simeon, care nu era nici preot. Comunicația cu acest părinte i-a transformat viața duhovnicească tânărului. Odată, bătrânul i-a dat să citească o carte a avvei Marcu Ascetul, în care trei îndrumări i-au pătruns adânc în suflet: să urmeze cu strictețe vocea conștiinței, să împlinească poruncile lui Hristos pentru a dobândi Harul Duhului Sfânt și să caute neîncetat cunoașterea duhovnicească interioară prin rugăciune și meditație asupra lui Dumnezeu.

Urmând aceste principii, în special pe ultimul, Simeon a dedicat mult timp rugăciunii, ceea ce l-a condus la prima experiență mistică. În timpul unei privegheri de noapte, el s-a văzut brusc în strălucirea orbitoare care îl înconjura din toate părțile. În acel moment, Simeon și-a pierdut complet conștiința de sine – nu știa unde se află, dacă este viu sau mort, în trup sau în afara trupului. Când și-a revenit, s-a dovedit că noaptea a trecut ca o clipă.

În cpofida acestei experiențe transformatoare, Simeon a continuat să trăiască mult timp în lume. Mai târziu, privind înapoi la acești ani, el îi va considera pierduți și se va mustra aspru pentru aceasta.

La douăzeci și șapte de ani, Simeon ia în sfârșit decizia de a deveni călugăr la Mănăstirea Studion, unde slujea părintel său duhovnicesc. De la acest moment începe calea sa monahală, însoțită constant de neînțelegere și persecuții din partea fraților. Primul motiv al conflictelor a fost devotamentul său necondiționat față de părintele duhovnic, pe care mulți îl considerau excesiv și chiar ispititor.

După plecarea forțată din Mănăstirea Studion, Simeon se mută la mănăstirea sfântului Mamas din Constantinopol, unde primește tunderea în monahism. Practica sa ascetică se caracteriza printr-o severitate deosebită: se hrănea foarte puțin, își dedica cea mai mare parte a timpului rugăciunii insihaste, iar ca ascultare copia cărți duhovnicești. O particularitate a vieții sale spirituale era împărtășania zilnică, care era întotdeauna însoțită de lacrimi de emoție.

Din primii ani ai monahismului și până la sfârșitul vieții, preacuviosul Simeon a fost în mod regulat învrednicit de viziuni ale Luminii Divine – această experiență va deveni piatra de temelie a învățăturii sale teologice.

La treizeci și unu de ani, Simeon este hirotonit în preot și numit stareț al mănăstirii. Cu această ocazie, el a fost din nou învrednicit de contemplarea strălucirii cerești. Este remarcabil că în predicile sale, Simeon a insistat că o astfel de experiență de comuniune cu Dumnezeu este accesibilă și chiar necesară fiecărui creștin sincer, nu doar aleșilor călugări.

Devenind egumen, Simeon nu doar că a restaurat mănăstirea în stare de degradare din punct de vedere material, dar a ridicat și nivelul vieții duhovnicești în ea atât de mult încât mănăstirea a început să atragă căutători zeloși ai lui Dumnezeu din întreagul imperiu. Dar, această cerință ridicată a provocat nemulțumirea multor călugări, care nu erau pregătiți pentru o viață atât de strictă.

Afirmările lui Simeon că Botezul este inutil pentru cei care nu trăiesc creștinește, că cei nedemni care se împărtășesc primesc sfințenia în osândă pentru ei și că nu este posibil să te mântuiești, încurajând chiar și cea mai mică patimă, au stârnit o respingere deosebit de acerbă.

După o predică deosebit de aprinsă, oponenții au vrut să-l bată pe Simeon, dar, văzându-i fața calmă și luminoasă, au fugit în furie să se plângă autorităților bisericești.

În cele din urmă, preacuviosul Simeon a părăsit mănăstirea, intenționând să-și petreacă restul vieții în rugăciune insihastă. Dar nici aceasta nu i s-a permis. Un nou motiv de persecuție a fost acela că, după moartea duhovnicului său, Simeon l-a cinstit ca pe un sfânt – a comandat icoana lui și a oficiat slujbe pentru el. Acest conflict reflectă ciocnirea dintre o abordare formală a vieții bisericești și o experiență duhovnicească vie: pentru Simeon, sfințenia duhovnicului său era evidentă și nu necesita o confirmare oficială, dar din perspectiva regulilor bisericești, acțiunile sale erau necanonice.

Situația s-a agravat după conflictul cu influentul mitropolit Stefan, care, încercând să-l acuze pe Simeon de ignoranță teologică, i-a pus o întrebare capcană despre Treime. Ca răspuns, preacuviosul a scris un tratat teologic în care, fără a numi nume, dar destul de transparent, a denunțat nedemnitatea duhovnicească a oponentului său.

Reacția a fost previzibilă: plângeri la cea mai înaltă conducere a bisericii, calomnii și persecuție sporită. Mitropolitul a organizat un atac asupra mănăstirii lui Simeon, a distrus icoanele duhovnicului său și a trimis însuși ascetul în exil într-o mănăstire îndepărtată. În pofida tuturor acestor încercări, Simeon nu și-a întrerupt niciodată practica de rugăciune profundă și a continuat să fie răsplătit cu contemplații mistice.

Biografia sfântului mărturisește, de asemenea, numeroasele minuni, priceperea și darurile profetice pe care le deținea. Simeon a prezis ziua morții sale și cinstirea ulterioară - la treizeci de ani după moartea sa, moaștele sale au fost într-adevăr transferate solemn la Constantinopol.

Precuviosul Simeon Noul Teolog se numără printre cei mai mari părinți duhovnicești ai Ortodoxiei. El a justificat porecla „Noul Teolog”, dată inițial de către răufăcători în batjocură, cu cinste, devenind al treilea din istoria Bisericii căreia i se acordă titlul de „Teolog” - după Apostolul Ioan Teologul și Sfântul Grigorie Teologul.

Învățătura sa despre contemplarea Luminii Divine și înălțimea vocației creștine a indicat posibilitățile limitative ale ascensiunii duhovnicești a omului în rugăciune. Totuși, mulți creștini sunt încă confuzi, considerând că exigențele Sfântului Simeon pentru viața duhovnicească sunt prea stricte și de neatins pentru omul modern.

Prin rugăciunile Sfântului Simeon Noul Teolog, Dumnezeu să ne dea o adevărată înțelegere a căilor mântuirii și adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu.