Despre victoria poporului în Cernăuți

Credincioșii catedralei Pogorârii Sfântului Duh după eliberarea sfântului locaș. Fotografie: UJO

Pe 17 iunie, în Cernăuți a avut loc un eveniment care este acceptat să fie numit «istoric». Aproximativ 5 mii de enoriași ai catedralei au reușit într-un timp scurt să se adune și să alunge din sfântul lor lăcaș o mână de bandiți care au acaparat biserica pentru Biserica Ortodoxă a Ucrainei. Și cuvântul «bandiți» aici nu este deloc o hiperbolă. Dacă băieții în pantaloni scurți și cu balaclave intră brusc în catedrală și bat cu cruzime preoții, rupându-le coastele, zdrobindu-le fețele până la sânge – atunci aceștia nu sunt rugători, nu sunt credincioși, nu sunt «comunitate religioasă». Aceștia sunt bandiți obișnuiți, care pentru acțiunile lor ar fi trebuit să fie imediat reținuți de poliție.

Dar aici este problema – în loc de arest, forțele de ordine au acționat împreună cu ei. Polițiștii nu au protejat clerul și credincioșii de bandiți, ci invers – bandiții de credincioși. Forțele de ordine nu au apărat legea, ci pe cei care o încalcă deschis și cinic.

În loc să ajute credincioșii să intre în sfântul lor lăcaș, forțele de ordine i-au stropit cu gaze lacrimogene, au folosit forța împotriva lor și au sprijinit în toate modurile posibile pe atacatori. Mai simplu spus, autoritățile, prin intermediul poliției, au încercat să ia de la credincioșii ucraineni aproape singurul lucru care le-a mai rămas – dreptul la rugăciune în sfântul lor lăcaș.

De fapt, nu este prima dată. Am văzut ceva similar în Lviv, Ivano-Frankivsk, Cerkasy, în multe alte orașe și sute de sate. De la sfârșitul anului 2022, când Zelenski a anunțat cursul spre «independența spirituală», credincioșilor li se iau bisericile în mod cinic, pe scară largă și «fără limite». Și asta în condițiile în care rugăciunea este vitală pentru ucraineni astăzi – pentru că trăiesc printre ororile războiului. Familiile lor sunt bombardate, părinții și frații lor sunt uciși pe front, orașele lor sunt șterse de pe fața pământului.

Și ei suportă toate acestea. Suportă când refugiații primesc ajutor doar în cuvinte, când funcționarii fură de la armată, când prețurile la produse sunt mai mari decât salariile, suportă chiar și când rudele lor sunt răpite pe străzile de către centrele de recrutare.

Dar orice răbdare are o limită, există ceea ce astăzi este la modă să numim «linie roșie». Pentru un om credincios – aceasta este posibilitatea de a comunica cu Dumnezeu. Nu așa cum îi indică Președintele, consilierii săi sau oficialii. Așa cum vrea el însuși, așa cum au făcut-o strămoșii săi de-a lungul multor generații.

Pe 17 iunie, în Cernăuți, oamenii au arătat autorităților că au libertate, că au dreptul de a-și mărturisi credința. Pur și simplu pentru că la biserică nu au venit 10, nu 100, nici măcar 500 de persoane. Au venit 5 mii. Și autoritățile au cedat.

Oare am ajuns în punctul în care pentru a ne apăra dreptul la rugăciune trebuie să arătăm autorităților forța? Oare nu se poate altfel?