Ce înseamnă „a-ți lua crucea”?

Rugăciunea Mântuitorului în Grădina Ghetsimani. Fotografie: UJO

Într-adevăr, cât de bine este pentru un creștin să accepte cu bună dispoziție și pace tot ceea ce i se întâmplă: toate evenimentele vieții, împrejurările exterioare, neplăcerile de la cei apropiați, necazurile, bolile și chiar moartea însăși.

Adesea, singurul și neschimbatul ajutor în această stare binecuvântată este încrederea sa fermă în Providența lui Dumnezeu, care se îngrijește în mod egal de fiecare fir de iarbă și de Biserica lui Dumnezeu, care are promisiunea că porțile iadului nu o vor birui.

Nimic în lume nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Iar necazurile permise de El se transformă ușor în binecuvântări pentru copiii blânzi și smeriți ai lui Dumnezeu, « că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lu» (Rom. 8:28).

Dar, pentru a nu ne amăgi iubirea de sine cu posibilitatea unei biruințe ușoare, să ne amintim: condiția acestei biruințe este să ne luăm și să ne purtăm crucea urmându-L pe Domnul.

Conștient, de bunăvoie, până la hotărârea de a-și pune viața pentru Credință – la aceasta se referă cuvintele Împărătesei Cerului: «Vreau să sufăr».

Pregătire sau dorință?

Dar ce anume ni se cere: dorința de a suferi sau pregătirea de a suferi?

Să presupunem că se cere doar pregătirea, și iată că omul se smerește în gânduri cu acordul de a suferi. Dar cum se va comporta când această smerenie va fi supusă unei încercări serioase?

Să ne amintim de tânărul din Evanghelie care, aparent, era gata să facă orice pentru Împărăția lui Dumnezeu. «Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii.i» (Mt. 19:21-22).

O singură hotărâre nu a fost suficientă. Acum, pentru a trăi mai departe, va trebui fie să meargă la farisei, care îl vor liniști rapid, fie să se întoarcă cumva la Hristos. Dar cum, dacă Hristos i-a dat deja o poruncă, iar el nu vrea să o îndeplinească?

Porunca sună astfel: «Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie» (Mc. 8:34).

Ia-ți crucea – cu alte cuvinte, acceptă suferința. Și acest lucru nu se poate face doar în starea de pregătire, dacă nu știi să treci la dorință.

Pretinsa pregătire și incapacitatea de a dori vor împinge omul să se eschiveze, să caute alternative și compromisuri. În vremea noastră, pe fondul ispitelor bisericești, oamenii inteligenți inventează imediat modernismul, ecumenismul și altele asemenea.

«Merg la Roma să mă răstignesc din nou»

Cum se face că ierarhiei Bisericii prigonite, care se îngrijește de păstrarea bunurilor bisericești de la distrugere, Maica Domnului nu îi poruncește nimic altceva decât să se pună pe Sine ca exemplu: «Vreau să sufăr»?

Trebuie să credem că în două cuvinte Împărăteasa Cerului a spus exact ceea ce trebuia. Apostolul Petru a spus același lucru puțin mai pe larg: «Căci aceasta este plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El. <…> Căci spre aceasta aţi fost chemaţi, că şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui» (1 Pet. 2:19-21).

Să ne amintim istoria: sfântul apostol Petru se afla la Roma când Nero a început persecuția creștinilor. Ucenicii l-au convins să părăsească Roma. Ieșind din oraș, pe vechea cale Appiană, apostolul l-a întâlnit pe Iisus Hristos. La întrebarea «Încotro mergi, Doamne?» («Quo vadis, Domine?»), Mântuitorul a spus: «Merg la Roma să mă răstignesc din nou».

După cum vedem, Domnul, într-o situație similară cu a noastră, nu a spus mai mult decât a spus Maica Domnului.

În aceste cuvinte – este duhul Evangheliei.

Lui Petru nu i-au trebuit cuvinte în plus pentru a se întoarce la Roma și a urca pe cruce – Petru știa pentru ce își dă viața.

Mântuirea sfintelor sau mântuirea sufletului?

La ce ar trebui să fie îndreptată activitatea noastră în timpul persecuțiilor: la asumarea chemării noastre creștine sau la păstrarea bunurilor bisericești, despre care Dumnezeu nu a poruncit nimic? Nu de aceea Dumnezeu permite uneori să fie jefuite, pentru că, preocupându-ne de cele exterioare, uităm de chemarea noastră?

Străduindu-ne să păstrăm valorile bisericești, putem suferi și în mod legitim.

Doar în principal trebuie să rămânem fideli: în dogmele credinței și în devotamentul față de Maica Biserică.

Râvnind pentru bisericile lui Dumnezeu, nu trebuie să ne abatem în duh de la rugăciunea «Tatăl nostru». Trebuie să apărăm sfintele fără părtinire, fără iritare, fără a scandaliza pe nimeni, fără a judeca, ci predându-ne cu totul în mâinile Domnului, care a spus: «A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti…» (Evr. 10:30).

Dacă revenim încă o dată la conceptele de pregătire și dorință, trebuie să spunem că pregătirea se termină la poalele crucii, iar mâinile cu care creștinul își ia crucea se numesc – dorința de a suferi.

Pregătirea – este starea catehumenilor, iar de la cei credincioși se cere mai mult – capacitatea de a realiza această pregătire prin dorință, prin lepădarea sufletului lor cu patimile și poftele (cf. Gal. 5:24).

«Dă sânge și primește duh» – au exprimat simplu și scurt acest principiu duhovnicesc sfinții părinți.

«În rai nu sunt cei nerăstigniți»

Ce se întâmplă dacă începem să căutăm mântuirea fără să cunoaștem calea spre mântuire? Rămân toți cei care vin la Biserică? Se plâng cei care rămân? Și de ce plâng? Pentru că calea spre mântuire este crucea.

Să nu dăm vina pe Biserică pentru că face ceva greșit. Sfântul Isaac Sirul avertizează: „Dumnezeu poartă toate slăbiciunile omenești, dar nu-l tolerează pe cel care cârtește decât dacă îl pedepsește” De ce să nu ne căutăm propria vină în faptul că ne lipsește credința adevărată, cunoașterea sensului vieții și crucea?

Sfântul Siluan Athonitul a spus: „Nu este nimeni nerăstignit în Rai.” Sfântul Ignatie (Briancianinov) a spus același lucru: „Cine nu este răstignit nu este al lui Hristos.” Dacă nu știm acest lucru, atunci este vina noastră că nu vrem să știm.

Dumnezeu nu ne-a dat nicio garanție că totul va fi în ordine în Biserica Sa pământească; nu avem dreptul să cerem o astfel de ordine de la El sau de la slujitorii Bisericii. Dumnezeu are propria Lui rânduială - El îi caută pe cei care Îl caută.

Sfântul Ioan Gură de Aur, adresându-se celor ispitiți, îl citează pe Avraam ca exemplu: „De ce preoți sa folosit Avraam...de ce învățători? <…> El însuși avea un suflet drept și aceasta era de ajuns”. El îl citează pe Noe, care era drept când „întregul univers era cufundat în rău”, și pe fiul său Ham, care avea cel mai bun învățător în tatăl său, dar era rău. El îl citează pe Iov, care „neavând nimic de genul acesta, cu mare zel a arătat toate formele de virtute”.

În cele din urmă, Gură de Aur vorbește despre Iuda, care nu a primit mântuirea nici măcar de la Hristos. A fost martor la minuni, le-a săvârșit el însuși, a auzit învățături despre Împărăție și Gheenă, a participat la Cina de Taină, dar „a căzut în nebunie și... a devenit trădător”.

Sfântul sune toate acestea pentru a sublinia necesitatea de a evita să fim ispitiți de ceva sau de cineva.

Singura cale de ieșire este în Dumnezeu.

Evenimentele istorice se îndreaptă inevitabil spre o concluzie apocaliptică. Dumnezeu a făgăduit că va mântui pe toți cei care se străduiesc pentru mântuire: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6:37).

Când este tulburare în lume, va fi tulburare și în Biserică. Un creștin care dorește mântuirea va trebui inevitabil să poată determina cu exactitate unde se află Biserica plină de har a lui Hristos.

Biserica păstrează adevărul, iar noi trebuie să-l cunoaștem și să nu-l pierdem niciodată.

Să ne amintim cuvintele arhimandritului Avramie (Agapit în Schimă), părinte duhovnicl al Lavrei Peșterilor din Kiev: „Creștinii, dragii mei, numaidecât trebuie să-și poarte crucea. <…> Nu ne rămâne doart să strigăm: «Doamne, ajută-ne!»”

Dar ce trebuie să facem când, deja botezați, nu numai că fugim de crucile noastre, dar suntem ispitiți de propovăduirea crucii lui Hristos? Nu există apostoli. Aproape că nu mai există învățători vii ai credinței și pocăinței. Suntem prea leneși să învățăm din cărți.

Am fost botezați fără nicio pregătire, suntem aruncați într-o lume ostilă și forțați să recunoaștem: aceasta este crucea noastră. O cruce pe care noi și predecesorii noștri am făurit-o.

Singura cale de ieșire este doar în sus, prin cruce - către Hristos. Dar cine ne va învăța și ne va da puterea de a depăși reticența noastră de a suferi?

Să privim cu atenție exemplul lui Hristos Însuși. Nu a dezvăluit El fragilitatea naturii umane? Să ne amintim rugăciunea Sa din Grădina Ghetsimani: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta, dar nu precum voiesc Eu, ci precum voiești Tu”.

În această rugăciune și luptă, „VOIESC SĂ PĂTIMESC” al lui Hristos s-a înălțat până la culmea smereniei Sale omenești.

Tocmai această imagine a luptei și a rugăciunii ne-a lăsat Mântuitorul nostru pentru a ne întări slaba dorință de a-L urma.