Părintele Paisie Aghioritul: Cum să supraviețuiești războiului și să nu-ți pierzi mințile

```html

Fiecare dimineață în Ucraina seamănă puțin cu un început liniștit al zilei. Ce să mai vorbim despre nopți... Primul lucru pe care îl facem este să ne întindem nu spre cartea de rugăciuni, ci spre smartphone: unde a zburat, unde a lovit, ce spun experții militari, nu a apăsat cineva undeva „butonul roșu”. Aerul din jur este impregnat cu electricitatea neliniștii. Am devenit experți în supraviețuire: știm unde este peretele portant, cum să facem rezerve de apă și câte secunde zboară o rachetă.

Dar în spatele acestei supraviețuiri fizice pierdem esențialul – cum murim pe nesimțite din interior. Trăim într-un regim de viață amânată, așteptând ca istoria lumii să se încheie cu un final grandios. Ni se pare că Călăreții Apocalipsei se aud deja pe strada alăturată. Ne uităm la hărțile geopolitice, încercând să ghicim în liderii superputerilor trăsăturile antihristului și ne paralizăm de frică.

Dar să ne mutăm mental din realitatea noastră neliniștită pe Athos, la chilia „Panaguda”. Acolo este liniște, miroase a rășină și tămâie, iar pe un ciot de lemn simplu stă starețul Paisie. În ochii lui nu este panică, deși știa foarte bine ce este războiul – el însuși a fost radiotelegrafist pe front, a văzut moartea și suferința. Mai târziu își amintea:

„Dacă aș fi făcut aceeași asceză ca suferințele din război, aș fi devenit sfânt”.

Pericolul otrăvii informaționale

Ne este acum insuportabil de greu. Fluxul informațional ne doboară, induce isterie, ne face să urâm și să disperăm. Am devenit cu adevărat dependenți – aceasta amintește de starea unui narcoman, care are nevoie de o nouă doză de neliniște pentru a se simți „la curent”. Ne este frică să nu ratăm o veste proastă, de parcă cunoașterea noastră ar putea preveni nenorocirea. Starețul avertizează despre acest lucru:

„Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața naturală, simplă și prosperă în lux, cu atât mai mult crește neliniștea umană în sufletele lor”.

Ne amintim de tabloul lui Bruegel „Triumful morții”: haos, schelete, incendii, oameni care încearcă să scape fugind. Dar în acest tablou nu există veșnicie, nu există mântuire. Privirea spectatorului, la fel ca și privirea personajelor, este fixată pe groaza de pe pământ. Așa și noi – privim doar sub picioare, în abisul deschis al războiului, și uităm să ridicăm capul în sus. Iar starețul ne învăța altceva:

„Dacă vedem un om care suferă de o mare neliniște sufletească, de amărăciune și tristețe, deși are tot ce și-ar putea dori sufletul, – trebuie să știm că nu are pe Dumnezeu”.

Curajul în fața fricii de moarte

Nu cumva ne-am lăsat prea mult absorbiți de contemplarea răului? Nu ajutăm astfel dușmanul, lăsând panica să intre de bunăvoie în inimă?

Adesea se poate observa cum oamenii care se numesc creștini seamănă în jurul lor întuneric mai dens decât ateii. Ei își trimit unii altora profeții înfricoșătoare, caută datele sfârșitului lumii, discută scenarii înspăimântătoare ale viitorului.

Începând cu anul 1980, starețul Paisie vorbea despre vremurile grele care vor veni. El repeta adesea că, poate, vom avea parte de multe dintre cele descrise în Apocalipsă. Dar scopul său nu era să sperie, ci să trezească o îngrijorare bună, să intensifice lupta spirituală.

„Nu mă sperie faptul că omul are multe patimi. Altceva este înfricoșător: când nu are o îngrijorare bună, nu are dorința de a începe lupta pentru corectarea sa spirituală”, - este convins Avva.

Dacă credem în Hristos, nu ar trebui să fim noi sursa de liniște pentru ceilalți? Starețul învăța că speranța naște curaj:

„Frica de Dumnezeu îl face pe cel mai mare laș să devină viteaz. Cu cât omul se unește mai mult cu Dumnezeu, cu atât nu se teme de nimic. Dumnezeu va ajuta în dificultăți”.

A fi curajos în fața fricii de moarte este ca și cum ai fi medic pe câmpul de luptă: în jur explodează obuze, iar el bandajează o rană. Nu se gândește la geopolitică în acel moment, își face treaba. Acest lucru se întâlnește adesea și în viața noastră: în timp ce unii sunt paralizați de știri, alții pur și simplu coc pâine, distribuie ajutoare umanitare sau se roagă pentru cei de pe front. Frica paralizează, iar iubirea îndeamnă la acțiune.

Sfârșitul epocii confortului

Războiul distruge ordinea obișnuită. Pierdem confortul, pierdem casele, pierdem pe cei dragi. În aceasta constă rădăcina problemei noastre. Adesea confundăm creștinismul cu o garanție a unei vieți prospere. Ni se pare că dacă mergem la biserică, Dumnezeu este obligat să ne protejeze casa, bunurile, stilul de viață obișnuit. Și când războiul ne ia acestea, credința noastră se prăbușește. Cum să acceptăm această realitate și să nu ne plângem, când ni se pare că am fost lipsiți de tot?

Starețul ne amintește de esențial:

„Am venit în această lume nu pentru a ne aranja cât mai confortabil. Lipsurile ajută foarte mult oamenii. Experimentând lipsa a ceva, pierzând ceva, oamenii devin capabili să cunoască valoarea a ceea ce nu mai au”.

Nobilitatea spirituală constă în a avea încredere în Dumnezeu chiar și în mijlocul ruinelor. Aceasta nu înseamnă a căuta moartea, ci a nu-ți vinde sufletul pentru iluzia siguranței. Este starea în care omul spune: „Doamne, fie voia Ta, doar nu mă părăsi!” Și atunci frica dispare, lăsând loc unei hotărâri liniștite.

Soarele pe Athos se apropie de apus. E timpul să ne luăm rămas bun. Să-i punem lui Geronda ultima, cea mai importantă întrebare pentru noi toți: cum să trăim chiar acum, în această seară, când sirena poate să urle din nou, iar inima se strânge de necunoscut?

Starețul ne conduce până la poartă. Cuvintele lui nu sună ca un ordin, ci ca un sfat părintesc:

„Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața simpl