Matematica divină a bătrânului Paisie: Cum pot deveni zerourile milioane

Decembrie este cea mai nemiloasă perioadă a anului. În aer miroase nu doar a mandarine și cetină, ci și a unui sentiment greu de vinovăție. Ne deschidem agendele, listele de obiective pe care le-am scris acum un an și ne vine să plângem. «Să renunț la fumat», «să citesc un capitol din Evanghelie pe zi», «să nu mă enervez pe copii», «să ajut voluntarii».

Privim această listă și vedem cerneală roșie a speranțelor neîmplinite. Anul a trecut, iar noi am rămas la fel: agitați, leneși, slabi.

Ne simțim falimentari spirituali.

Ni se pare că suntem «manageri ai mântuirii» care au eșuat raportul anual și acum ne așteaptă o mustrare severă de la Directorul General. Cu acest rucsac greu de eșecuri, ne așezăm mental pe un feribot și navigăm spre Athosul de iarnă.

Rucsacul cu pietre

Pe Muntele Sfânt acum este umed. Frigul pătrunde până la oase, ceața se agață de vârfurile chiparoșilor. Ne urcăm pe o potecă de lut umed spre chilia Panaguda. Picioarele alunecă, dar cel mai greu nu este urcușul fizic, ci povara pe care o purtăm în suflet.

Bat la poarta de sârmă. Bătrânul Paisie iese la noi cu o căciulă tricotată și o rasă uzată. El nu vede fețele noastre, ci greutatea noastră. Nu întreabă «ce mai faci?», pentru că știe deja totul. Ne așază pe niște butuci de lemn lângă soba-burjui, toarnă ceai fierbinte și ne oferă rahat.

Ne scoatem «raportul anual». Suntem gata să ne căim și să ne justificăm.

- Gheronda, - spunem noi, coborând privirea, - anul a trecut degeaba. Nu am reușit nimic. Am planificat fapte mari, dar ne-am pierdut în agitație. Am vrut să devenim sfinți, dar am rămas păcătoși obișnuiți. Probabil, Dumnezeu este foarte dezamăgit de noi.

Așteptăm ca bătrânul să se încrunte și să spună: «Da, e rău. Trebuie să postești mai mult». Dar Paisie zâmbește. În ochii lui strălucesc scântei jucăușe care nu se potrivesc deloc cu tragedia noastră. Ia un băț și desenează ceva pe cenușa de lângă sobă.

- Gândiți omenește, - spune el blând. - În mintea voastră este contabilitate: «Am făcut asta, deci sunt bun. Nu am făcut - deci sunt zero». Dar la Dumnezeu este altă aritmetică.

Teoria Zerourilor și Unității

Bătrânul ne privește și rostește cuvinte care răstoarnă totul în interior. Ne amintește cât de important este să ne evaluăm corect locul în lume. Cuviosul explică acest principiu printr-o simplă alegorie matematică:

«Oamenii sunt zerouri. Și eu sunt zero, și tu ești zero. Dacă ne dăm seama că suntem zerouri și punem înaintea noastră Unitatea - Hristos, atunci devenim ceva valoros. Un zero cu Unitatea - este zece. Două zerouri - o sută. Cu cât mai multe zerouri (adică cu cât mai mult ne smerim), cu atât mai mare devine numărul».

Deodată începem să înțelegem greșeala noastră principală. Tot acest an am încercat să fim «unități puternice». Ne-am străduit, am făcut planuri, ne-am bazat pe voința noastră de fier. Am spus: «Eu pot», «Eu voi face». Și Dumnezeu s-a retras delicat, pentru a nu ne împiedica să ne jucăm de-a supereroii.

Eșecurile noastre, neputința noastră actuală - acesta este momentul în care, în sfârșit, ne-am transformat în zerouri. Am încetat să ne bazăm pe noi înșine. Și tocmai acum, în acest punct de colaps, Hristos poate să stea în față. Se pare că «eșecul» nostru nu este sfârșitul, ci începutul matematicii corecte.

Nu rezultatul, ci «genunchii zdrobiți»

- Dar Gheronda, — nu ne lăsăm noi, - chiar am fost leneși. Nu are nevoie Dumnezeu de rezultat? Nu-i pasă dacă am învins definitiv patima sau nu?

Bătrânul adaugă lemne în sobă. Focul se aprinde și în chilie devine foarte cald. El explică că Dumnezeu nu este un șef strict care plătește doar pentru KPI-urile îndeplinite. Dumnezeu privește mai adânc.

Cuviosul folosea adesea conceptul de «filotimie» (philotimo) — atitudine zelosă față de bine. El spune că Dumnezeu apreciază nu atât succesul, cât dorința noastră sinceră de a munci. Avva ne consolează:

«Dumnezeu nu ne cere ceea ce este peste puterile noastre. El se bucură de efortul nostru mic. Dacă un copil încearcă să ridice o piatră grea pentru a-și ajuta tatăl, dar nu poate, tatăl îl va îmbrățișa oricum și va spune: "Bravo, copilul meu", pentru că vede efortul său».

Această idee eliberează. Înseamnă că Dumnezeu a văzut cum am încercat tot anul să ne luptăm cu caracterul nostru. Cum am cedat, am plâns, dar ne-am ridicat din nou. Pentru El, acești «genunchi zdrobiți» ai noștri sunt mai prețioși decât dacă am fi trecut anul cu capul sus, fără să ne împiedicăm niciodată, și am fi devenit farisei mulțumiți de sine. Efortul nostru este deja o victorie, chiar dacă nu există încă un rezultat vizibil.

Adevărul Divin versus Cel Uman

Pe fereastra chiliei începe să se întunece. Noaptea athonită acoperă munții și în tăcere se aude doar trosnetul lemnelor.

- Vă judecați după adevărul uman, - spune bătrânul încet. - Adevărul uman spune: «Ai păcătuit - trebuie să fii pedepsit». Dar există Adevărul Divin.

El ne privește cu o bunătate infinită. În înțelegerea sa, dreptatea divină nu este o egalizare, ci Iubirea care nu se supune logicii pământești. Cuviosul explica această lege astfel: Adevărul Divin este atunci când dai altuia nu ceea ce a meritat, ci ceea ce are nevoie. Dumnezeu caută cel mai mic motiv pentru a ne justifica.

Bătrânul afirmă:

<em