Ziua dinaintea Miracolului: cum să nu ratezi Crăciunul în agitația bucătăriei

Cu toții am devenit profesioniști în arta așteptării în ultimii ani. Așteptăm vești, așteptăm liniște, așteptăm acel moment când putem să expirăm și să spunem: „Suntem acasă, suntem în siguranță”. Viața noastră s-a transformat într-o Ajun prelungit – un timp când lumea veche nu mai încălzește, iar cea nouă încă nu a sosit.

Șase ianuarie – este punctul de maximă tensiune. În calendarul bisericesc, această zi nu este doar o „pregătire” sau un motiv pentru a tăia salate. Este un timp când cursul obișnuit al evenimentelor începe să încetinească.

Ajunul – este repetiția liniștii, în care doar Dumnezeu poate să se nască.

Dacă ratăm această zi la aragaz, riscăm să ajungem la Noaptea de Crăciun sătui, dar absolut goi.

Ceasurile Împărătești: scrisori din viitor

Dimineața, în biserici se săvârșesc Ceasurile Împărătești. Denumirea sună solemn și puțin arhaic, dar să-i traducem sensul în limbaj modern. Este un „digest informativ” al întregii istorii umane.

Ne-am obișnuit să verificăm știrile de mai multe ori pe oră: „Ce se aude? Ce prognoze sunt?”.

Ceasurile Împărătești – sunt exact o astfel de interceptare a mesajelor care au venit la noi de-a lungul mileniilor. Psalmii și profețiile aici – nu sunt texte prăfuite, ci descifrarea scrisorilor.

Isaia, Miheia, David – sunt martori ai Veșniciei, care transmit aceeași veste: „Ajutorul este deja aproape. Creatorul vine personal la voi. Țineți-vă”.

Când în biserica semi-goală de dimineață se citesc aceste texte, timpul se oprește. Înțelegem că tot ceea ce așteptăm atât de chinuitor – eliberarea de frică, nedreptate și moarte, – este deja rezolvat. Dumnezeu a făcut deja un plan al mântuirii noastre. Astăzi citim punctele acestui plan și înțelegem: El va fi aici în curând. În această liniște a profețiilor, Crăciunul încetează să mai fie o poveste și devine un fapt care schimbă realitatea chiar acum.

Liturghia Sfântului Vasile cel Mare: punctul de intrare

În după-amiaza zilei de 6 ianuarie are loc un paradox liturgic. Sărbătoarea încă nu a început oficial, dar în biserici se săvârșește deja Liturghia Nașterii Domnului. Este ca prima rază de lumină la capătul unui tunel foarte lung și întunecat.

Este o slujbă pentru cei care nu doresc să aștepte „deschiderea oficială” la miezul nopții. Este punctul de intrare în evenimentul în sine. În centrul bisericii, la finalul slujbei, se scoate o lumânare pe sfeșnic. Aceasta este adevărata noastră „primă stea”. Nu trebuie să privim cerul înnorat, încercând să vedem semne astronomice. Steaua este deja aprinsă. Ea arde aici, printre noi.

Ieșirea acestei lumânări – este un semnal: lumea s-a răsturnat. Gata, așteptarea s-a încheiat, Dumnezeu a intrat în sistemul nostru de coordonate.

Și dacă în acest moment încă alergăm prin magazine în căutarea „ingredientului lipsă” pentru masă, ratăm cel mai important lucru. Tot acest zgomot de bucătărie – este doar o încercare de a acoperi incapacitatea noastră de a sta pur și simplu în liniște lângă Dumnezeu.

Foamea ca onestitate

Postul în Ajun până la scoaterea lumânării – nu este o dietă și nici un exercițiu pentru antrenarea voinței. Este expresia fizică a dorului nostru.

Cunoașteți acea stare când aștepți o întâlnire foarte importantă, de care depinde întreaga viață? Într-un astfel de moment, nu poți înghiți nimic. Nu mâncăm nu pentru că „este interzis”, ci pentru că întreaga ființă este ocupată cu așteptarea.

Postul Ajunului – este onestitatea extremă în fața lui Dumnezeu.

Când venim la biserică pe stomacul gol, starea noastră îi spune Creatorului: „Doamne, privește, sunt gol fără Tine”. Curățăm în noi înșine spațiul. Scoatem din cap gunoiul agitației, din inimă – resentimentele, din corp – greutatea. Pregătim locul pentru Oaspetele care ține în mâini Universul. Dacă nu simțim această goliciune în timpul zilei, nu vom putea simți plinătatea Împărtășaniei noaptea.

Betleem în secțiunea realității

Pestera din Betleem – nu este un loc confortabil de pe felicitările de Crăciun. Este un adăpost temporar rece. Acolo nu mirosea a parfumuri festive, ci a bălegar și umezeală. Acolo bătea vântul și nu era nicio certitudine pentru ziua de mâine.

Astăzi, Crăciunul ne devine mai aproape ca niciodată. Este sărbătoarea „neorânduiților”.

Hristos s-a născut într-un grajd, pentru că nu i s-a găsit loc în han (Lc. 2:7). El a devenit al fiecăruia care astăzi nu este în casa sa. Pentru cei care se încălzesc la radiatoare cu ulei, care trăiesc între pereți străini sau la mii de kilometri de ferestrele natale.

Hristos nu a disprețuit frigul de beton și paiele. Ajunul – este un timp când Dumnezeu ne spune: „Știu cum îți este acum. Am fost acolo. Și eu am înghețat, și nici mie nu mi-a fost loc printre cei „prosperi”. Crăciunul răsare prin durerea noastră, nu în locul ei. Nu anulează frigul, dar oferă speranță, care este mai presus de orice frig.

Sociovo: viața care străpunge pământul

Mâncarea tradițională a acestei zile – sociovo. Grâu fiert cu miere. Gândiți-vă la această imagine. Grăuntele trebuie să fie îngropat în pământ și să „moară” acolo pentru a străpunge stratul de sol și a da viață (In. 12:24).

Este o metaforă a întregii noastre existențe. Pare că suntem acoperiți de pământul greu al circumstanțelor. Dar în Ajun ne amintim: grăuntele care este în noi – este viu. Moartea nu are putere asupra lui, dacă în el este Dumnezeu. Dulceața mierii din acest grâu – este prevestirea acelei bucurii care ne așteaptă dincolo de pragul încercărilor.

Când seara vă așezați la masă, la care, poate, lipsesc mulți apropiați, amintiți-vă: Ajunul – nu este despre cantitatea de feluri de mâncare. Este despre calitatea liniștii.

Când afară se întunecă, iar în biserică miroase a zăpadă umedă de pe încălțăminte și a tămâie amar