Dumnezeu în scutece: de ce Atotputernicul a devenit Prunc

Noi iubim foarte mult spiritualitatea confortabilă. Ne place să discutăm despre «Rațiunea Supremă», «Energia Cosmică» sau «Absolutul Universal». Aceste concepte sună solid, științific și, cel mai important, sigur. Energia – este foarte convenabilă. Ea este undeva acolo, în stratosferă. Ea nu ne cere nimic, în afară de, poate, «vibrații pozitive». Energia nu plânge noaptea, nu trebuie hrănită, nu îi este frig. Cu «Absolutul» nu trebuie să construim relații personale, este suficient să-l recunoaștem ca fapt.

Dar Crăciunul invadează grosolan, aproape scandalos, această lume sterilă a filosofiei noastre.

Creștinismul face o afirmație de la care oricărui om «rațional» i se învârte capul: Cel care a creat galaxiile, acum stă într-o iesle pentru vite. Cel care a conceput legile fizicii nucleare și termodinamicii, acum nu poate să-și țină capul singur. Arhitectul Universului are nevoie să i se schimbe scutecele.

Este șocant. Pare ridicol. Ne vine să ne întoarcem și să spunem: «Nu, Dumnezeu nu poate fi atât de slab». Dar tocmai în această slăbiciune se ascunde principalul mister al credinței noastre, pe care adesea îl pierdem printre zorzoanele ornamentelor de Crăciun. Noi sărbătorim nu doar ziua de naștere a unui mare Învățător. Ne confruntăm cu un fapt: Dumnezeu a încetat să mai fie o Idee și a devenit Trup (Ioan 1:14).

Dumnezeu nu trimite instrucțiuni

Adesea ne întrebăm: de ce este totul atât de complicat? Dacă Dumnezeu a vrut să ne salveze, să ne învețe, să ne corecteze, de ce nu a ales o cale mai simplă și mai eficientă? El ar fi putut să ne trimită o Carte perfectă – un manual detaliat de utilizare a vieții, scris cu litere de foc pe cer. Sau ar fi putut trimite un Înger – o hologramă strălucitoare, care să ne explice cu voce tunătoare cum să trăim corect. Ar fi fost măreț, convingător și, cel mai important, igienic. Fără sânge, fără nașteri în condiții insalubre, fără sudoare și lacrimi.

Dar Dumnezeu nu a trimis o instrucțiune. Pentru că o instrucțiune poate fi citită, memorată, pusă pe raft și uitată. Instrucțiunea nu poate fi iubită. Cu o carte nu poți construi relații. Iar pe un Dumnezeu-Hologramă poți doar să-l temi sau să-l asculți, dar nu-i poți încredința durerea ta.

Dumnezeu a luat un risc care pare nebunesc. El a vrut să fie cu noi de la egal la egal.

Nu să privească viața noastră de pe un balcon sigur al Cerului, trimițând de acolo ajutoare umanitare și telegrame de compasiune, ci să coboare în murdăria noastră. Să intre în pielea noastră. El a decis să parcurgă întregul drum al omului – de la întunericul pântecelui matern până la întunericul mormântului.

Dogma Întrupării spune un lucru greu de cuprins: Dumnezeu a acceptat natura umană în întregime. Nu «de formă», nu ca un costum care poate fi dat jos seara. El a acceptat sistemul nostru nervos, care simte durerea acută a unei lovituri. A acceptat pielea care se face de găină de la frig. A acceptat stomacul care se strânge de foame. El a devenit vulnerabil. O carte nu poate fi ucisă – poate fi doar arsă. Dar un Om poate fi trădat, scuipat și distrus. Dumnezeu știa asta, dar totuși a făcut acest pas. Pentru că doar așa se poate dovedi Iubirea – devenind neajutorat în fața celui iubit.

Empatie în loc de compasiune

Ce schimbă asta pentru noi personal? De ce această dogmă veche – nu este o teorie uscată, ci un medicament pentru sufletul nostru astăzi?

În primul rând, schimbă complet caracterul rugăciunii în momentele de durere. Când ne simțim singuri, speriați sau răniți, strigăm în gol. Dacă acolo, sus, ar fi fost doar «Rațiunea Cosmică», nu ne-ar fi înțeles. Sătulul nu-l înțelege pe flămând. Absolutul, care nu cunoaște suferința, poate doar «analiza» durerea noastră.

Dar noi ne rugăm Celui care a trecut prin asta.

Avem un Dumnezeu care știe ce înseamnă trădarea prietenilor, pentru că El a fost trădat. El știe ce înseamnă frica de moarte, pentru că El însuși a transpirat sânge în Grădina Ghetsimani (Luca 22:44). El știe cum doare trupul și cum sufletul se plânge de nedreptate. Când plângem, plângem împreună cu El. El – este «al nostru». El – nu este un observator, ci un Co-suferitor. În creștinism, Dumnezeu nu doar eliberează de durere, El o împarte cu noi. «Căci nu avem un mare preot care să nu poată compătimi cu slăbiciunile noastre, ci unul care a fost ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat» (Evrei 4:15).

Trupul – nu este gunoi

În al doilea rând, Crăciunul sfințește realitatea noastră fizică. Multe religii și filosofii învață că trupul – este o închisoare pentru suflet, o coajă murdară de care trebuie să scăpăm cât mai repede pentru a zbura în «sfera pură a spiritului». Creștinismul spune ferm: «Nu».

Dacă Însuși Dumnezeu a îmbrăcat acest trup, dacă El nu a disprețuit materia, înseamnă că materia este sfințită.

Mâinile noastre, ochii noștri, inima noastră – nu sunt «ambalaje temporare» și nici gunoi. Acestea sunt ceea ce Dumnezeu a făcut al Său. Crăciunul ne amintește că creștinismul – nu este o religie a plutirii în nori. Este o religie care stă ferm pe pământ. Ne salvăm nu de trup, ci împreună cu trupul. De aceea ne tratăm cu grijă viața, sănătatea, tainele, unde prin pâine și vin (materie!) ne unim cu Dumnezeu. Trupul nostru – este un templu, nu o colibă veche.

Acces fără parolă

Și, în cele din urmă, al treilea – accesibilitatea. Pentru a atinge «Energia Supremă» în alte învățături, adesea sunt necesari ani de practici complexe, meditații, sunt necesari guru, cunoștințe secrete și trepte înalte de inițiere. Trebuie să devii «iluminat» pentru a ajunge la Cer.

În Crăciunul lui Hristos, Cerul a coborât pe pământ.

Pentru a