Nu amâna viața pentru „după război”: lecția de rămas bun a bătrânului Paisie

Seara de iarnă pe Athos vine rapid. Se pare că soarele tocmai a aurit vârfurile chiparoșilor, iar acum ceața umedă se târăște de la mare către chilia Panaguda, învăluind totul în jur cu un giulgiu alb dens. În pădure devine liniște și frig. Stăm pe aceleași butuci de lemn lângă perete, unde am stat de atâtea ori, dar astăzi aerul tremură de o tensiune specială. Este o despărțire.

Am venit la bătrânul Paisie nu cu întrebări teologice și nici pentru un miracol. I-am adus oboseala noastră de plumb. Suntem ca niște oameni care au rămas blocați în sala de așteptare a unei gări unde toate trenurile au fost anulate. Nu trăim, așteptăm. Ne este frică să facem planuri, ne este frică să ne bucurăm, ne este frică chiar să visăm.

Viața noastră s-a transformat într-un ciorne nesfârșit, pe care sperăm să-l rescriem curat „când totul se va termina”.

– Geronda, – în cele din urmă ne hotărâm să rupem tăcerea, – cât timp mai trebuie să îndurăm? Nu mai avem putere. Ne trezim și adormim cu frică. Oare Dumnezeu ne-a uitat? Oare El nu vede ce se întâmplă?

Întrebarea rămâne suspendată în aerul rece. Așteptăm ca bătrânul să înceapă să vorbească despre păcate sau despre necesitatea pocăinței. Dar el tace. Ne privește nu ca un profesor sever, ci ca un tată al cărui copii au fost răniți în război.

Dumnezeu în tranșee

Bătrânul Paisie adaugă lemne în sobița mică. Focul îi luminează fața brăzdată de riduri. Știe despre ce întrebăm. Știe cum șuieră gloanțele, cum țipă răniții și cât de înfricoșător este când legătura se întrerupe.

– Credeți că Dumnezeu este acum departe, pentru că în jur este zgomot? – întreabă el încet. – Dar eu vă spun că Dumnezeu nu este niciodată atât de aproape de om ca în timpul încercărilor.

Își amintește de anii săi în armată. Bătrânul povestește că în război, când moartea este aproape, Hristos coboară în cele mai murdare tranșee.

– Dumnezeu nu v-a uitat, – spune ferm avva Paisie, iar vocea lui sună ca un ordin de companie care nu se discută. – El vă ține nu doar de mână, El vă ține în brațe. Dar din cauza durerii și a zgomotului, încă nu simțiți căldura Lui.

Preacuviosul ne explică legea fizicii spirituale, pe care a dedus-o sub focuri. Bunul Dumnezeu permite încercările nu pentru a ne distruge, ci pentru a ne ajuta. Unde este cea mai mare durere – acolo este și Hristos. El este ca o Mamă tandră: când copilul suferă, Ea îl strânge la Sine cel mai tare.

Ne simțim puțin mai ușurați. Gândul că nu suntem abandonați, ci, dimpotrivă, ne aflăm în centrul atenției lui Dumnezeu, încălzește puțin sufletul înghețat. Dar întrebarea principală rămâne.

Sindromul timpului furat

– Dar Geronda, cum să trăim acum? – întrebăm noi. – Am amânat totul „pentru mai târziu”. Nu cumpărăm lucruri noi, nu facem reparații, nici măcar nu zâmbim în plus. Ni se pare că a trăi acum este o trădare față de durere. Așteptăm doar sfârșitul războiului.

Bătrânul ne privește atent în ochi. Vede această capcană în care au căzut milioane.

– Tangalaska (așa numea el diavolul) – este un hoț viclean, – spune Geronda. – Vrea să vă fure Veșnicia, dar a decis să înceapă prin a vă fura „azi”.

Bătrânul explică: când trăim doar cu frica viitorului sau cu durerea trecutului, pierdem singurul moment în care putem întâlni cu adevărat pe Dumnezeu – prezentul. Nu se poate trăi „în ciornă”.

– Nu numărați zilele, – sfătuiește bătrânul. – Cântăriți-le.

Această frază ne impresionează. Ne-am obișnuit să măsurăm timpul cu calendare și buletine de știri. Dar bătrânul propune o altă măsură.

– O zi trăită în frică și cârtire cântărește zero, chiar dacă în jur este pace, – continuă el. – Dar o zi sub focuri, când ai mângâiat un vecin, ai împărțit o bucată de pâine sau pur și simplu nu ai lăsat ura să intre în inimă – este un lingou de aur pentru Veșnicie.

Sfântul ne învață să nu amânăm viața. Dacă poți face ceva bun astăzi – fă-o. Dacă poți îmbrățișa pe cineva drag – îmbrățișează-l. Dacă poți să te rogi – roagă-te.

Nu cedați ziua voastră îngrijorării, spune bătrânul. Faceți ceea ce puteți, iar în ceea ce nu puteți, încredeți-vă în Dumnezeu. Dacă veți păstra pacea în voi, Dumnezeu va da pace și pământului.

Înțelegem: războiul nu se duce doar pe hărți. Linia principală a frontului trece prin inima noastră. Și dacă permitem fricii să ne paralizeze, vom pierde lupta noastră personală, chiar dacă glonțul nu ne va atinge.

Legătura cu Comandantul

Amurgul se adâncește. E timpul să plecăm. Nu vrem să părăsim această chilie, unde este atât de cald și sigur. Dar știm: trebuie să ne întoarcem în lume, unde încă este furtună.

Bătrânul ne conduce până la poartă. Nu face prognoze politice. Nu numește date. Dar oferă ceva mai mult – speranță.

– Mai răbdați puțin, – spune el, privind cerul întunecat, unde apar primele stele. – Norii, oricât de negri ar fi, întotdeauna se risipesc. Și veți vedea din nou soarele. Dumnezeu conduce istoria, nu nebunia oamenilor.

Își pune mâna pe umărul nostru, ca un vechi radiotelegrafist experimentat – unui soldat tânăr.

– Cel mai important – nu pierdeți legătura cu Comandantul. Mențineți frecvența curată.