Anul Nou la cimitir: o pictură-profetie despre viața noastră

Aceasta este o publicație despre un tablou. Pe el este înfățișată o femeie care nu se teme de tăcere. O femeie care nu se teme să privească acolo unde alții nu vor să întoarcă nici măcar capul. Care în fiecare noapte de Anul Nou nu o petrece într-un apartament cald la o masă întinsă, ci într-un cimitir întunecat și rece, printre morminte, în deplină singurătate. Această femeie a fost înfățișată pe tabloul său de Serghei Andriyaka. Tabloul se numește „Noaptea de Anul Nou”. A fost pictat încă în îndepărtatul an 1984.

Pe el este înfățișată o femeie reală, și în spatele ei se află o poveste adevărată. Femeia a rămas singură pe tot pământul. Fiica ei a murit, casa a rămas goală. Și acum, în fiecare an nou, ea cumpără un brăduț și merge la cimitir pentru a sărbători acolo cu fiica ei decedată.

Iluzia nemuririi

Acum încercați să vă imaginați în locul acestei femei. Tot ceea ce vă leagă de lumea pământească a plecat în lumea de dincolo. Singurul copil zace în mormânt. Simțiți frigul zăpezii și căldura lumânării în palmă. Priviți de aici, de la cimitir, către orașul îndepărtat, către viața voastră obișnuită.

Cât de mărunt pare totul din acest unghi. Toate supărările noastre, goana după bani, planurile noastre „importante” de viață. Aici rămâne doar un lucru: Lumina pe care o ții în mâini și iubirea pe care o păstrezi în inimă. În această albastră rece a zăpezii este mai multă căldură decât în tot orașul arzând de pe orizont.

Ne-am obișnuit să credem că viața este acolo unde sunt luminile și mișcarea. Iar moartea este aici, printre cruci.

Dar acest tablou răstoarnă perspectiva.

Acolo, în case, este iluzia nemuririi, uitarea că totul este finit. Oamenii sărbătoresc schimbarea cifrelor din calendar, încercând să nu se gândească la eternitate.

Aici, la mormânt, este realitatea sinceră. Aici nu există minciună. Aici este finalul la care vor ajunge toți cei care acum râd în blocurile îndepărtate. Această femeie este mai înțeleaptă decât toți filozofii. În noaptea de Anul Nou, când lumea este îmbătată de iluzia noutății, ea privește în fața eternității. Ea cunoaște prețul timpului.

Stridii și alarmă aeriană

Dacă nu aș fi trăit ceea ce a trăit atunci această femeie, nu aș fi scris sau vorbit despre asta. Dar acest tablou îmi este aproape. Este icoana a ceea ce trăiesc eu și zeci de mii de oameni lângă mine. Tot ceea ce ne lega de viața trecută a fost luat de război.

Unii au pierdut orașul copilăriei, casa părintească, ca mine. Iar alții au pierdut nu doar casa, ci și pe cei mai apropiați și dragi oameni. Văd în fața mea durerea și lacrimile unor mame ca această femeie din tablou. Și văd orașele de cealaltă parte a cimitirului.

Acolo mănâncă delicatese sătui și beau vin scump „stăpânii vieții”. De fapt, nu fiica acestei mame este moartă, ci acei oameni care mestecă stridii în fața ecranelor albastre, admirând formele apetisante ale cântărețelor sexy. Lor nu le pasă de durerea noastră. Ba chiar îi bucură.

Dar există un moment important. Viața există acolo unde este durere. Acolo unde durerea se transformă în statistică, unde durerea devine străină, unde trăiește frigul insensibilității, unde „eu” și „al meu” sunt mai presus de toate, acolo este cimitirul morților.

Pilat colectiv

Între timp, cimitirele noastre continuă să se umple cu copii uciși, sângele nevinovaților curge ca un râu. Toate acestea sunt sângele lui Abel, care strigă de pe pământ la cer. Și Dumnezeu aude fiecare suspin al nostru.

Va veni o vreme când oamenii, mâncând cu poftă în această noapte de Anul Nou salată Olivier și sandvișuri, îl vor întreba pe Dumnezeu: „Doamne, când te-am văzut suferind?”, iar El va răspunde: „Când mâncați pe săturate și vă scăldați în stropi de șampanie, fără să observați suferințele altor oameni. Când ați preferat să treceți peste Mine, când Eu muream în fața ochilor voștri.”

Pe acest tablou pentru mine nu este 1984, ci Anul Nou 2026.

Doar că în loc de tăcere acolo sună sirena alarmei aeriene. Și acolo stă o femeie reală, căreia i-au bombardat casa și i-au ucis singurul copil. Ea nu mai are unde să meargă decât la mormânt. Ea nu mai are despre ce să viseze decât despre a ajunge cât mai repede la acest cimitir lângă fiica ei.

Găuri negre în suflete

Acum priviți luminile orașului în depărtare. Aceasta este o lume care continuă să trăiască ca și cum nimic nu s-ar întâmpla. Acolo se discută despre care smartphone are camere mai bune. Acolo se planifică vacanțe, se râde, se sărută, acolo este shopping, lumini de neon, strălucire, farmec, prestigiu, glamour. Acolo este bine, cald și sigur.

Dar această lumină acum mi se pare sinistră. Este lumina ignoranței și a refuzului de a cunoaște și de a compătimi.

Este Pilat colectiv, spălându-și mâinile înainte de Răstignirea lui Hristos. Cimitirul întunecat cu cruci este țara în care trăiesc. La noi este într-adevăr întuneric, pentru că nu avem electricitate timp de cincisprezece-șaptesprezece ore.

Avem din ce în ce mai puține case și oameni, și din ce în ce mai multe morminte și dispăruți. Acest tablou este icoana zilei noastre de astăzi. Femeia care stă pe zăpadă în noaptea de Anul Nou este imaginea a sute de mame care și-au pierdut copiii. În timp ce lumea se îmbuibă și sărbătorește, în sufletele noastre sunt găuri negre, perforate de rachete.

Dar în acea lumânare pe care o ține mama în mâinile ei, există speranță. Speranța că acesta nu este sfârșitul și că întâlnirea cu fiica ei este încă înainte.

Unde este comoara ta?

„Cât timp există în lume măcar un om flămând, nu ai dreptul să mănânci pe săturate”, a spus starețul Simon Bezkrvny