Dumnezeu în „crisana”: De ce pentru Antonîci Betleemul s-a mutat în Carpați

Închideți ochii. Uitați pentru un moment tot ce ați văzut pe icoanele clasice. Uitați de palmieri, nisipul fierbinte al deșertului iudeic și acoperișurile plate ale caselor albe.

Inspirați. Aici nu miroase a tămâie și smirnă. Aici miroase a lână de oaie udă, rășină de pin, fum din sobă și acel frig special, tăios, care îți taie respirația.

Ne aflăm în lumea lui Bohdan-Ihor Antonych. Într-o lume în care harta biblică a fost decisiv trasată și desenată din nou – nu cu cerneală, ci cu chiciură pe geam.

Acest poet a realizat un truc teologic îndrăzneț, aproape obraznic, dar genial. El a luat Crăciunul și l-a mutat din „departe” istoric în „aici” geografic. În poeziile sale, Dumnezeu nu se naște în Palestina străină. El se naște acasă. În Carpații înzăpeziți, unde scârțâitul zăpezii sub picioare sună ca o rugăciune.

Sanie în loc de nor

„S-a născut Dumnezeu pe sanie

în orașul lemkian Dukla.

Au venit lemkii în pălării

și au adus luna rotundă”.

Acești patru versuri sunt un adevărat șlagăr al „realismului magic” ucrainean.

Imaginați-vă această scenă. Noapte. Munți acoperiți cu haine grele albe. Și pe drum nu merge un car roman, nu un alai regal, ci o simplă sanie de sat. Tălpile scârțâie, tăind crusta. Caii (sau boii) fornăie, eliberând nori de aburi.

Antonych „domesticește” Creatorul. El parcă spune: Dumnezeu a iubit atât de mult această lume, încât a acceptat nu doar trupul uman, ci și traiul uman.

El a acceptat regulile climei noastre. Dacă aici este iarnă, dacă aici sunt nămeți până la brâu – atunci Dumnezeu se va așeza în sanie.

De ce tocmai Dukla? Este un oraș real în Lemkivshchyna. Dar la Antonych devine centrul Universului. Pentru poet nu contează ce este scris pe hărți. Contează că Dumnezeu este omniprezent. Și astfel, Betleem se află acolo unde se crede în El. În acea noapte, Betleem era în Dukla. Astăzi poate fi în Bahmut, în Lviv sau într-un bloc din Kiev fără lumină.

Magii în pălării

Cine întâmpină acest Dumnezeu ciudat, „de zăpadă”? Aici nu sunt regi exotici în mătăsuri și turbane. La iesle (care, cel mai probabil, miroase a „grajd” carpatic) se apropie lemkii.

Sunt îmbrăcați în „krisani” – pălării de fetru cu boruri largi. Pe ei sunt haine grele din piele de oaie. Au mâini aspre, bătute de vânt, ale oamenilor care lucrează toată viața pe pământ.

Este o democratizare uimitoare a Evangheliei.

Antonych elimină distanța. Magii nu sunt „ei”, înțelepții antici din cărți. Magii sunt „noi”. Sunt bunicii noștri, vecinii noștri. Sunt cei care știu să meargă pe munți și cunosc prețul căldurii.

Și darul lor este corespunzător. Ei nu aduc aur, care este inutil în munți. Ei aduc „luna rotundă”.

Gândiți-vă la această imagine. Luna. Un satelit enorm, rece al Pământului. Un corp cosmic. Iar lemkii o iau de pe cer, ca pe o jucărie de brad, și o așază la picioarele Pruncului.

Apoi se întâmplă un miracol al scalării.

„Noaptea în viscolul de zăpadă

se învârte în jurul acoperișurilor.

În palmele Mariei

luna – o nucă de aur”.

Cosmosul se comprimă la dimensiunile unei case carpatice. Universul devine confortabil și de înțeles. Luna înfricoșătoare, înghețată, în palmele calde ale Maicii Domnului se transformă într-o „nucă de aur” – o jucărie pentru Fiul.

Maria la Antonych nu este doar o icoană. Este Mama care încălzește mâinile Copilului ei. Ea este „a noastră”. Ea știe cum să învelească Pruncul când afară urlă „viscolul”.

Rugăciunea nămeților

Antonych a fost adesea numit „păgân îndrăgostit de Hristos”. Este o etichetă frumoasă, dar nu tocmai exactă. Antonych nu este păgân. El este cântărețul sfințeniei materiei.

În Crăciunul său nu se roagă doar oamenii. Se roagă zăpada. Se roagă vântul. Se roagă cerbii în pădure și paiele de pe acoperiș.

Pentru el, Venirea lui Hristos este un eveniment de proporții cosmice, care sfințește fiecare atom. Natura nu este doar decor pentru mântuirea omului. Ea este participantă.

În poeziile sale simțim această vitalitate saturată, această energie a vieții. Crăciunul nu este o sărbătoare liniștită la lumina lumânărilor. Este un element. Este atunci când bucuria îți umple pieptul atât de mult încât vrei să strigi împreună cu vântul.

„Hristos se naște!” – și în răspuns nu doar clopotele bisericii răsună, ci și munții înșiși. Dumnezeu este dizolvat în acest aer înghețat. Fiecare fulg de zăpadă este o mică scrisoare de la El.

Dumnezeu-Consătean

De ce avem nevoie astăzi de acest realism mistic? De ce nu putem pur și simplu să citim Evanghelia după Luca?

Pentru că acum, mai mult ca niciodată, ne este frig. Și întuneric. Când stai în întuneric, este greu să te rogi unui Dumnezeu abstract, care domnește undeva în empiriile inaccesibile, în căldură și lumină.

Antonych ne oferă un Dumnezeu care îngheață împreună cu noi.

Hristosul său este un Dumnezeu-Consătean. El a îmbrăcat o ie sau un cojoc nu pentru paradă, ci pentru că așa este mai cald. El știe ce sunt drumurile înghețate. El știe cum urlă vântul în coșul de fum. El merge cu sania pe drumurile noastre denivelate și nu se teme nici de viscol, nici de noapte.

Este o mare consolare. Să știi că Domnul nu este un turist străin în real