Sfântul Proroc Agheu și mecanismele nevoinței lăuntrice
Predica de duminica.
Prorocul Agheu, a cărui pomenire Biserica o prăznuiește pe 29 decembrie, îi convingea pe oameni să finalizeze construcția celui de-al doilea templu din Ierusalim și a proclamat că în acest templu "Cuvântul cel fără Început se va arăta în vremurile din urmă".
Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr (Ioan 4:23). Și apostolii Săi au propăvăduit că omul este chemat să devină templul lui Dumnezeu în care va locui Duhul Sfânt (1 Cor. 3:16).
Energia sufletului se îndreaptă spre exterior și se întoarce la noi, filtrată de simțuri sub formă de diferite imagini și impresii. Mintea le organizează pe toate acestea, le face evaluarea sa egoistă, o colorează cu experiențe, atașamente și, la rândul său, le transmite intelectului, care ia anumite decizii. Duhul (conștiința) omului, urmând firul intelectului, începe să se identifice cu toate aceste experiențe duhovnicești, dar totuși mereu în adâncimea sa rămâne un observator nepasional.
Adevărata noastră personalitate (duh, conștiință) este conectată cu lumea senzorială prin acțiunile sufletului. Ea observă din lumea invizibilă ceea ce se întâmplă în lumea vizibilă, în timp ce este purtată de toate experiențele sale emoționale și imaginile senzoriale. Acest mecanism vicios este rădăcina tuturor problemelor noastre.
Personalitatea nu poate găsi libertatea în Adevăr pentru că este în robia ignoranței intelectului și a minții întunecate, rătăcită în haosul impresiilor duhovnicești. Aceasta este ceea ce Sfinții Părinți numesc iubire de sine sau egoism.
Slavă lui Dumnezeu că mai sunt specialiști care știu ce trebuie de făcut în privința acestei nenorociri și cum să trăim corect pentru ca sufletul să fie mântuit. Adevărat, de îndată ce acești oameni încep să dea recomandări practice, diavolul îi dezlănțuie imediat, ca pe o haită de câini, pe cărturarii și teologii educați, ca să-i muște, acuzându-i de amăgire, ignoranță, erezie sau altceva.
Cuvântul mântuirii, ca un fier înroșit, le arde mintea înfundată în păcat și ignoranță. Cărturarii învață că pentru a fi mântuiți trebuie să fie păzită legea, statutul, nu faceți aceasta, faceți aceasta – deci, trănd astfel, vei fi mântuit. Sau vorbesc adevăruri năstrușnice despre nevoia de înDumnezeirii, fără să înțeleagă nici măcar pe departe cum să realizeze acest lucru în practică. Astfel, aceste "lumini" stau ca niște copaci uscați ai credinței moarte, aruncând cuvinte goale din gura lor ca frunzele uscate. Li se va spune să justifice genocidul, crima – o vor justifica. Dacă li se va ordona să-l laude pe Cezar sau să se agite pentru îndeplinirea sarcinilor partidului și ale guvernului, ei vor face acest lucru fără nicio îndoială sau mustrare de conștiință.
Conducătorii orbi ai orbilor își conduc adepții în abisul iadului.
De unde să știe ei că "mântuirea nu se obține prin respectarea legii: nu face aceasta, nu face aceea. A nu săvârși păcatul este datoria omului și a dobândi harul Divin iluminator și sfințitor este scopul întregii sale existențe. Prin lege nu scăpăm de păcatul mândriei și al părerii de sine, slăbim doar puțin suferința și întristarea care sunt inevitabile în această lume, dar nu scăpăm de lumea însăși, care zace în răul egoismului dezgustător. Ceea ce ne face nefericiți sunt gândurile noastre nefericite despre noi înșine, despre alții sau despre lume. Când gândurile se opresc sub influența benefică a rugăciunii, vine binecuvântarea harului care transformă pietrele durerilor în diamante ale mângâierii duhovnicești. Fugând de dureri, fugi de adevăr, dar rămâi orb. Când tristețile se transformă în înțelegere duhovnicească, acesta este un semn al afirmării poruncilor Evangheliei în adevăr. Nu căuta pacea fiind în necazuri, caută-L pe Hristos, Care este pacea Împărăției lui Dumnezeu" (cuviosul Simon Bezcrovnîi).
Duhul nostru, personalitatea noastră adevărată, reală, doarme atât timp cât omul–mintea se stabilește în noi, viețuind activ prin gânduri și pasiuni.
Numai atunci când noi ne vom urî propriul suflet cu imitația lui a vieții și gândurile care roiesc în capul nostru ca muștele pe bălegar, va începe să se trezească în noi viața adevărată. Atenția continuă cu rugăciune neîntreruptă ne ajută să vedem clar dacă harul crește sau descrește în suflet. Circulația gândurilor nu este viață, ci este una contrafăcută. Numai Hristos este viața noastră adevărată, care în noi devine viață veșnică.
Trupul nostru este supus suferinței fizice, sufletul – suferințelor spirituale, mintea noastră – ispitelor mentale și demonice. Dar toate acestea sunt jocuri ale minții noastre. Forța principală a minții noastre sunt atașamentele egoiste. Cele mai puternice dintre ele este atașamentul față de trup, față de lume și față de ego-ul nostru. Concepte false, judecăți preconcepute, comunicări de gânduri cu toate sfaturile lor false – toate acestea ne fac captivi ai păcatului.
Mintea vicleană se preface a fi singurul nostru prieten. Ea ne ajută periodic să ne îndeplinim unele vise nerezonabile, strecoară învelișuri de fericire pentru a ne cuceri. Dar dacă încercam să-i rezistam, ea își va aduna toate puterile pentru a ne intimida, a seduce sau a ne pune pe fugă. Dar de îndată ce cu liniște, cu rugăciune și cu numele lui Dumnezeu, începem să monitorizăm zbuciumul minții și să ne împotrivim nenumăratelor ei gânduri, vom descoperi dintr-o dată că își pierde rapid puterea. Dpă puțin efort, mintea nu poate rezista și fuge, deoarece nu tolerează contemplarea acțiunilor sale viclene și ascunse.
Așa cum un magnet atrage pilitura de fier, tot așa "eul" nostru atrage gândurile. Scăpați de "eul vostru" – și toate celelalte vor fugi imediat după el, lăsându-vă în pace. Cum să scapi de "eul" personal? Să scapi de "eu" poți fie prin rugăciune, fie prin încredere deplină în Dumnezeu, fie prin nepătimire. Alege ce iți place si ce poți face.
Nepatimirea nu este o categorie de asceză abstractă. Acesta este ciocanul cu care ascetul luptă împotriva dușmanului. Indiferent de iadul sau raiul din sufletul tău, păstrează pacea inimii (cum ne învață sfinții părinți). Tot ceea ce ni se întâmplă în viață este ca vremea de la mare. Astăzi cerul este însorit și senin, mâine va fi furtună, vânt sau întunecime gri. Nu sări de bucurie când te simți bine, pentru a nu cădea în deznădejde mai târziu, când va veni răul. Învață să păstrezi echilibrul și să nu "trăiești în felul tău" sau, și mai rău, "ca toți ceilalți". Trăiește după Dumnezeu. Deci, având răbdare, vei trăi și apoi vei vedea că frânghiile pasiunilor treptat vor slăbi și legăturile pământești se vor desface. Cu timpul, vor trece și durerile, pentru că cu Hristos nu numai mânia, pofta, invidia și mândria dispar, ci și toată neliniștea pentru propria viață și pentru tot ce se întâmplă în această lume.
Dumnezeu este iubirea care trăiește în taină în inima noastră.
"Care este dovada mântuirii? În nepătimirea unei minți curate și odihna unei inimi smerite în harul lui Dumnezeu. Care este acțiunea nepătimirii? Ea îndepărtează mintea cu gândurile ei care dau naștere întristării și aduce harul Divin în suflet. Dacă dobândirea nepătimirii încă îți pare a fi o nevoință dificilă, ascultă de sfatul Sfântului Porfirie Kavsocalivitul – primește toate bolile, durerile și circumstanțele dificile ale vieții ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Astfel vei ajunge la o smerenie prețioasă și o liniște sufletească desăvârșită și îi vei mulțumi neobosit lui Hristos pentru harul Său care a fost dăruit în durerile tale" (Cuviosul Simon).
Sfaturile sfântului
"Nu te apuca de prea multe. Toată comunicarea ta să fie plină de prezența lui Hristos. Este util să-ți poți controla mintea, dar este și mai bine să o părăsești și să o înlocuiești cu Rugăciunea lui Iisus cea plină de har. Astfel vei câștiga mult mai multe decât vei pierde. Prin urmare, încearcă să tai gândurile imediat, înainte ca acestea să intre în inima ta. E bine că citești aceste cuvinte, dar este și mai important să înțelegi ce este scris între rânduri. Aceasta este tăcerea propriului tău duh, care se unește chiar în acest moment cu Hristos, cu harul Său tăcut. Tăcerea este Dumnezeu Însuși. Încearcă să fii mai mult duh decât trup. Din atașamentul față de trup apar toate durerile și din întărirea în duh vine eliberarea completă de dureri și dobândirea harului. Odată cu dobândirea harului lui Hristos, când mintea devine tăcută, vine fericirea nesfârșită, dragostea mare, atotștiința atotcuprinzătoare și compasiunea fără margini pentru toate. Acesta este Tatăl nostru cel Ceresc".
