Taina nedezvăluită a plânsului lui Hristos pentru Lazăr
Hristos plânge. Învierea lui Lazăr nu a fost pentru El un eveniment fericit al vieții. Hristos nu a avut bucurie cu privire la prelungirea termenului de detenție a sufletului în trup.
Narativul evanghelic despre învierea lui Lazăr îmi ridică multe întrebări la care nu există răspunsuri. Pot să presupun și cred că voi avea în mare parte dreptate dacă spun că cea mai mare muncă și ispravă pe care trebuie să o parcurgem cu toții este moartea. Oamenii nu participă pasiv la aceasta. Sufletul și trupul său suportă sarcini nemaivăzute anterior: emoționale, dureroase, psihice etc. Așa se desfășoară moartea în boală.
Lazăr, așa cum știm din Evanghelie, a fost bolnav și a murit. El a trecut prin acest coridor îngust și chinuitor, care duce dintr-o realitate în alta. Și iată că o Voce cheamă pe cineva să parcurgă acest drum în ordine inversă. Și această Voce nu propune, ci cere: „Lazăr, ieși afară”. Și în această Voce imperativă se aud note de plâns…
Lazăr nu are de ales. Trebuie să intre din nou în acest trup, care a devenit deja străin pentru el. Din nou trebuie să se strecoare în costumul său greu, care va, ca și înainte, să-i constrângă sufletul cu durere, bătrânețe, suferințe și greutatea îngrijirii necesare. Da, această minunată înviere, fără îndoială, va aduce bucurie surorilor, vecinii vor fi uimiți. Dar a fost Lazăr însuși fericit din aceasta?
Mi se pare că nu. El înțelegea că va trece foarte puțin timp și va trebui din nou să repete acest drum. Din nou trebuie să meargă pe calea grea a morții.
Interpretările minunate în alegoria lor, presărate cu complexitatea teologică, care vorbesc despre învierea omului interior în comparație cu cel exterior sau despre triumful harului asupra literei legii, nu îmi încălzesc deloc inima. Nu este ceea ce aș dori să aud. În toată această erudiție filozofică nu există o înțelegere umană simplă a esenței. Aici este un fel de taină, ascunsă între literele Cuvântului lui Dumnezeu. Și acest taină este pătruns de lacrimile Mântuitorului la mormântul lui Lazăr. Desigur, comentatorii de sub această publicație mă vor învăța înțelepciunea, citând cuvintele unui sau altui sfânt despre cum ar trebui să înțelegem aceste lacrimi. Nu vă obosiți, vă rog, cunosc toate aceste comentarii, cel puțin, nu mai puțin decât voi. Numai că nu mi-au încălzit sufletul. Aici este ceva diferit. Ceva ce știu doar Hristos și Lazăr, dar au decis să tacă în legătură cu aceasta.
Când mergi la o persoană bolnavă, aducând un medicament care îi va garanta vindecarea, nu vei plânge. Te vei bucura că, în sfârșit, prietenul tău va obține eliberarea de suferința care îl chinuie. Vei încuraja cu un zâmbet rudele și prietenii săi, spunând: „Ei bine, acum totul va fi bine”. Vei fi fericit că porți în mâinile tale lumina care va face fericit nu doar prietenul tău, ci și pe toți cei care îl iubesc. Din punct de vedere uman, aceasta este exact ceea ce ar fi trebuit să simtă și Hristos, mergând să-l învie pe Lazăr.
Dar vedem o imagine complet diferită. Hristos plânge. Învierea lui Lazăr nu a fost pentru El un eveniment fericit al vieții. Mântuitorul nu a avut bucurie cu privire la prelungirea termenului de detenție a sufletului în trup. Nici Hristos, nici Lazăr nu s-au bucurat de această minune. Dar așa a fost necesar. Necesare pentru misiunea pentru care Dumnezeu Fiul a venit în această lume. Era necesar să se arate vizibil imposibilul celor care îl urmau pe Iisus și generațiilor care vor citi despre acest eveniment în Evanghelie.
Fiul lui Dumnezeu l-a chemat pe Lazăr din lumea de dincolo, pentru ca el să continue să-și parcurgă drumul de martir pentru Hristos. Nimeni nu a mai văzut vreodată zâmbetul pe fața lui Lazăr după învierea sa.
Hristos plânge rar în Evanghelie. Doar de trei ori. De aceea, lacrimile Lui trebuie tratate cu maximă atenție.
Prima dată Mântuitorul a plâns când s-a uitat la Ierusalim, știind ce soartă îl așteaptă pe acest mare oraș. A fost plânsul unei iubiri materne neputincioase. Așa plânge o mamă când știe că nu mai poate ajuta copilul său. Inima ei doare teribil de faptul că nu poate schimba nimic. Această durere va fi și mai mare dacă mama înțelege că aceste suferințe ar fi putut fi evitate. Dar, în același timp, știe că va fi ceea ce va fi. Plânsul lui Hristos pentru Ierusalim este strigătul neputincios al lui Dumnezeu în fața libertății umane.
„de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit.…”
Ultima dată Mântuitorul plânge în Grădina Ghetsimani înainte de răstignirea Sa. A fost, de asemenea, plânsul Omului Universului Hristos. Observați că aici, în această luptă din Ghetsimani, nu există niciun indiciu de pathos eroic. Domnul nu îi spune Tatălui: „Îți sunt atât de recunoscător că m-ai făcut să sufăr pentru salvarea tuturor oamenilor! Este atât de important și atât de onorabil. Sunt încântat de acest privilegiu!”
Unii predicatori încărcați emoțional, alergând înainte și înapoi pe scenă cu Biblia în mână, ar prefera să audă de la Hristos în Grădina Ghetsimani tocmai aceste cuvinte. Dar nu, aici totul este simplu și uman, apropiat și înțeles. Mântuitorul simte durere, frică, abandon și ceva asemănător disperării. Dar a rezistat, pentru că în centrul vieții Sale era Tatăl Ceresc. Hristos a trăit în dragoste și fidelitate față de El și știa că poate și trebuie să se încreadă în El fără ezitare în toate.
Plânsul lui Hristos în Grădina Ghetsimani este pentru mine mult mai familiar și mai cald decât toată literatura eroică apărută ulterior despre primii martiri creștini. În această grădină a plâns o Suflet foarte apropiat și drag mie prin umanitate și sinceritate. Aici Hristos este mai aproape de noi decât în orice alt fragment al narațiunii evanghelice. El nu este un Absolut impasibil. Sufletul Său uman este înrudit cu noi în toate. Și am încrederea că Dumnezeu se uită la mine în toată slăbiciunea mea, așa cum s-a uitat la femeia prinsă în adulter, așa cum s-a uitat la văduva care își plângea fiul, la Simon Petru, care L-a trădat.
Mântuitorul chiar și către Iuda, la ultima sa sărutare veninoasă, se adresează cu cuvântul „prieten”. Chiar și acestui trădător, Hristos are o atitudine complet diferită decât cea despre care auzim în cântările bisericești din Marea Miercuri. Și aceasta îmi oferă inima mult mai mult spațiu pentru dragoste față de Hristos decât toate acele blesteme care se revarsă asupra lui Iuda în lucrările ulterioare ale liturgiștilor. Domnul este într-adevăr Dragoste – mare, necondiționată, milostivă. Ce minunat este!
Primul și ultimul plâns ale lui Hristos ne sunt clare și nu necesită explicații suplimentare. Dar între aceste două plângeri stă tânguirea la mormântul prietenului Său Lazăr. Și asta, mi se pare, nu este deloc despre ceea ce mulți exegeți încearcă să ne explice. Există aici un secret care nu poate fi explicat în cuvinte, dar inima, ca întotdeauna, vede mai adânc.
