Persecuțiile asupra Bisericii: normă sau excepție?
De ce sunt persecutați creștinii, dacă nu fac rău nimănui?
Astăzi, când în Ucraina Biserica este persecutată: sunt luate biserici, episcopii sunt aruncați în închisoare, iar credincioșii sunt considerați oameni de mâna a doua, are sens să ne gândim: la ce ne-a chemat Hristos?
Poate El a chemat creștinii la o viață liniștită, când toți ne respectă pentru evlavia și pietatea noastră? Poate, la faptul că ne rugăm în biserici mărețe în fața iconostaselor frumoase? Poate, la faptul că cei puternici și bogați ai lumii să fie binevoitori față de Biserica noastră, să-i ofere privilegii și să doneze sume mari de bani? Nu, în Evanghelie se vorbește despre cu totul altceva, dar totuși ne dorim atât de mult să fie așa. Iar dacă se întâmplă altfel, ne mirăm și ne indignăm că suntem persecutați, acuzați pe nedrept, ni se ia proprietatea bisericească. Uneori ne plângem la Dumnezeu, care a permis această nedreptate. De ce se întâmplă așa, căci nu facem rău nimănui?
Pe de o parte, în Noul Testament citim că „toți cei care doresc să trăiască evlavios în Hristos Isus vor fi persecutați” (2 Tim. 3, 12). Pe de altă parte, se consideră că de pe vremea împăratului Constantin, până în secolul XX, adică deja de peste 1500 de ani, nu au existat persecuții asupra Bisericii în Europa. Creștinismul în Europa este religia dominantă, iar bisericile creștine nu doar că se bucură de libertate, dar sunt și instituții foarte influente în state. Iar până de curând, au fost cele mai influente structuri neguvernamentale din Europa.
Cum să rezolvăm această dualitate? Persecuțiile asupra Bisericii: normă sau excepție? Cum au privit creștinii din diferite epoci acest lucru? Ce ar trebui să înțelegem prin cuvântul „persecuții”? Și este oare existența persecuțiilor un criteriu al autenticității Bisericii? Vom încerca să răspundem la aceste și alte întrebări legate de ele. Desigur, pentru aceasta va fi nevoie de mai multe publicații. Dar mai întâi trebuie să clarificăm la ce anume, la bunăstare sau la suferințe, ne-au chemat Hristos și apostolii Săi.
Bunăstare sau suferință?
În anii 1990, și uneori și astăzi, diverși agitatori religioși pe străzi atrăgeau oamenii în rândurile lor promițând că, dacă devii credincios, începi să participi la adunările noastre sau să studiezi Biblia cu noi, totul se va aranja în viața ta: veniturile vor crește, cariera va avansa, viața personală se va aranja, vei avea sănătate și așa mai departe. Să fim sinceri, și din gura predicatorilor ortodocși uneori se pot auzi astfel de narațiuni. Dar deja în Vechiul Testament citim exact opusul: „Fiul meu! dacă te apropii să slujești Domnului Dumnezeu, pregătește-ți sufletul pentru ispită” (Sir. 2, 1).
Despre același lucru vorbește și Hristos: „Dacă cineva vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Lc. 9, 23). Mai mult, Domnul spune că, dacă cineva nu-și poartă crucea, nu este creștin: „Și cine nu-și poartă crucea și vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Lc. 14, 27). Domnul, pentru mântuirea noastră, a urcat pe Golgota. A merge după Hristos înseamnă a merge pe același drum. Și nu există alt drum. „Intrați pe poarta cea strâmtă, pentru că largă este poarta și lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei care merg pe ea; pentru că strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei care o găsesc” (Mt. 7, 13-14).
Fără suferințe nu este posibil să dobândim viața veșnică: „Prin multe suferințe trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu” (Fap. 14, 22). Despre necesitatea suferințelor și încercărilor pe drumul către Dumnezeu vorbește întreaga Scriptură. „Cuptorul este pentru argint și cuptorul pentru aur, iar inimile le încearcă Domnul” (Prov. 17, 3). Și aceasta este doar o imagine, nu o metaforă, ci o indicație a suferințelor reale. „Căci aurul este încercat în foc, iar oamenii plăcuți lui Dumnezeu, în cuptorul umilinței” (Sir. 2, 5).
Sensul încercărilor
Dar aceste suferințe și încercări ne sunt de folos și trebuie să ne bucurăm când le îndurăm: „Primiți cu mare bucurie, frații mei, când cădeți în felurite ispite, știind că încercarea credinței voastre produce răbdare; iar răbdarea trebuie să aibă o lucrare desăvârșită, ca să fiți desăvârșiți în toată plinătatea, fără niciun lips” (Iac. 1, 2-4). Despre același lucru scrie și apostolul Pavel: „Și nu numai atât, dar ne lăudăm și în suferințe, știind că suferința produce răbdare, răbdarea experiență, experiența speranță, iar speranța nu rușinează, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Rom. 5, 3-5).
Scopul drumului creștinului
Apostolul Petru spune că, îndurând suferințe, mergem după Hristos: „Preaiubiților! de focul încercării, care vine asupra voastră pentru a vă încerca, nu vă mirați, ca de ceva străin, ci, în măsura în care participați la suferințele lui Hristos, bucurați-vă, ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați și să triumfați” (1 Petru 4, 12-13). În aceste cuvinte se vorbește despre faptul că Hristos și-a purtat crucea cu smerenie, a fost răstignit, dar a și înviat, a triumfat, s-a înălțat la ceruri. Așadar, drumul creștinului nu se termină pe Golgota, acest drum merge prin cruce către înviere și viața veșnică.
Despre faptul că omul, trecând prin încercări, la sfârșitul drumului său îl va găsi pe Dumnezeu, pacea și fericirea veșnică vorbește și Vechiul Testament: „Ne-ai încercat, Dumnezeule, ne-ai trecut prin foc, ca argintul. Ne-ai adus în plasă, ai pus lanțuri pe coapsele noastre, ai pus un om pe capul nostru. Am trecut prin foc și apă, și ne-ai scos la libertate” (Ps. 65, 10-12). Iar în Noul Testament, acest gând trece ca un fir roșu:
păstrează-ți credința în Hristos în toate încercările și, în cele din urmă, vei fi cu Dumnezeu în viața veșnică fericită
„Nu te teme de nimic din ceea ce trebuie să suferi. Iată, diavolul va arunca dintre voi în temniță,
