Einsatzgruppen naziste: Este posibil ca oamenii normali să ucidă copii?

Omul care uită de menirea sa principală – să-i slujească lui Dumnezeu, poate deveni un monstru și nici măcar să nu observe aceasta. Imagine: UJO

A venit luna mai, luna sărbătorii Marii Victorii. S-ar părea că de mult se știe totul despre ceea ce s-a întâmplat cu mai bine de 70 de ani în urmă. Au fost scrise multe cărți, studii istorice, memorii despre acea perioadă, se pare că au fost găsite răspunsurile la toate întrebările cu mult timp în urmă. Și totuși…

În parcul situat nu departe de stația de metrou Dorogojici, stă un mic monument consacrat copiilor care au fost împușcați în valea Babii Yar. Monumentul a fost creat în chipul unor jucării simple pentru copii: pe un mic piedestal se înalță două păpuși și un clown care își pleacă neputincios capul. Jucăriile la un anumit moment au devenit inutile. Pentru că nu are cine să se joace cu ele. De la un asemene gând te străpung fiori.

Și din nou apare întrebarea, la care este greu de găsit un răspuns: cum s-a putut întâmpla ca niște bărbați tineri și puternici să ucidă în masă oameni fără apărare? Au ucis până și copii mici?

Desigur, puteți spune – a fost război. Pe timp de război se întâmplă de toate. Și totuși acesta este un caz foarte special. Cunoaștem oare multe războaie, în timpul cărora s-au format unități armate separate pentru exterminarea deliberată și metodică exclusiv a civililor? Acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată până la cel de-al Doilea Război Mondial. Și iată că la începutul secolului al XX-lea, într-o țară a Europei iluminate, care a dat lumii un număr imens de genii în domeniul științei, artei, filosofiei, brusc apare necesitatea să fie formate astfel de unități armate. Nu unități militare care să lupte împotriva unui inamic înarmat, ci batalioane de călăi conștienți. Aceste unități au fost numite "Einsatzgruppen".

Einsatzgruppen nu a luat parte la acțiuni militare, în timpul ofensivei au urmat trupele regulate și au ucis metodic populația locală cu concepții "greșite". Sarcina lor era să găsească și să-i distrugă pe evrei, țigani, partizani, comuniști. Într-un cuvânt, Einsatzgruppen îi lăsa în viață doar pe cei pe care îi puteau suporta alături "adevărații arieni" care trebuiau să populeze aceste teritorii.

În total, în detașamentele Einsatzgruppen și-au săvârșit serviciul aproximativ 3000 de persoane. Ulterior, Einsatzgruppen au fost întărite de echipe de complici din populația locală, de așa-numitele "Schutzmanschafts". De exemplu, faimosul Roman Șuhevici era comandantul adjunct al unei unități Schutzmanschaft (batalionul de gardă 201) care opera pe teritoriul Ucrainei contemporane. Echipele Schutzmanschaft erau compuse în întregime din voluntari.

Numărul exact al victimelor Einsatzgruppen rămâne necunoscut. Numai pe teritoriul URSS, patru grupuri de unități punitive au ucis aproximativ 750 000 de oameni. În total aceste unități, conform estimărilor șefului departamentului Gestapo pentru evrei A. Eihmann, au fost uciși aproximativ 2 milioane de oameni. Deoarece majoritatea covârșitoare a bărbaților se aflau pe front, este ușor de presupus că aceste milioane de torturați, împușcați, spânzurați sunt exclusiv copii, femei și bătrâni. Au fost distruse 628 de sate bieloruse, care au fost arse împreună cu toți locuitorii.

"Mintea mea nu putea accepta ceea ce vedeau ochii mei. Am privit în iad"

Cine știe, poate până în prezent nimeni nu și-ar fi imaginat amploarea monstruoasă a crimelor comise de grupurile Einsatz, fără eforturile și persistența tânărului procuror american Benjamin Ferencz, unul dintre principalii acuzatori ai Tribunalului Militar Internațional din Nürnberg. În timp ce pregătea materiale pentru procesul care urma să aibă loc, el a dat din greșeală peste rapoartele secrete ale Gestapo. După ce le-a studiat, mult timp nu a putut să-și revină: "Mintea mea nu putea accepta ceea ce vedeau ochii mei. Am privit în iad".

În 1947, după încheierea principalului tribunal din Nürnberg, B. Ferencz a inițiat procese judecătorești separate în legătură cu activitățile Einsatzgruppen. Judecătoria și-a început lucrul pe 29 septembrie 1947, exact peste 6 ani după exterminările de la Babii Yar, cea mai mare operațiune punitivă din întreaga istorie a războiului. Potrivit rapoartelor "Einsatzgroup C", 33771 de persoane au fost ucise acolo în 2 zile, fără a lua în calcul copiii sub 3 ani.

Următoarele acuzații au fost incriminate inculpaților, foștilor ofițeri ai unităților Einsatzgruppen:

• crime împotriva umanității;
• persecuția și uciderea oamenilor din motive politice, naționale, religioase și de altă natură;
• genocidul populației pe teritoriile ocupate; crime de război;
• uciderea civililor, distrugerea localităților și a obiectelor culturale;
• nerespectarea acordurilor internaționale privind prizonierii de război;
• participarea la organizații criminale (SS, SD).

Aceste procese au fost numite Procesele Mici de la Nürnberg și au avut loc între anii 1946 și 1949. Întrebarea principală care a fost ridicată la aceste ședințe de judecată – cum s-a întâmplat că tineri cultivați și educați în Legea lui Dumnezeu au devit membri ai echipelor punitive?

Judecătorul Masmanno era nedumerit: "Un soldat care merge la luptă știe că va fi nevoit să ucidă. Dar în fața lui stă un dușman înarmat. Iar voi ucideați oameni fără apărare. Nu v-a trecut prin minte ideea evaluării morale a unui astfel de ordin? Corespunde aceasta conceptelor de umanitate, conștiință, dreptate?".

Niciunul dintre inculpați nu a răspuns la această întrebare. Toți s-au scuzat cu fraza formală că nu au avut dreptul să pună la îndoială ordinul. 

Potrivit rapoartelor "Einsatzgroup C", 33771 de persoane au fost ucise acolo în 2 zile, fără a lua în calcul copiii sub 3 ani.

Desigur, veți putea obiecta că atunci era război și conform legii marțiale, refuzul de a îndeplini un ordin de obicei era pedepsit cu execuția. Procurorul B. Ferencz a analizat cu mare grijă această parte a problemei și a constatat că niciunul dintre ofițeri, membri ai Einsatzgruppen, nu putea fi amenințat cu moartea sau închisoarea dacă ar fi refuzat să execute acest lucru.

Cea mai cumplită pedeapsă putea fi transferul în alte trupe. Uneori erau amenințați că vor fi trimiși pe Frontul de Est. Și atât! Deci niciunul dintre ei nu și-ar fi riscat viața în caz de refuz. Și totuși, în întreaga istorie de existență a acestor unități punitive, nici un ofițer, nici un soldat nu a cerut să fie transferat. Acest fapt a fost, de asemenea, studiat în profunzime de procurorul B. Ferencz.

Membrii Einsatzgruppen – cine au fost ei?  

Primul lucru care îmi vine în minte este că aceste unități au fost formate exclusiv prin ordin, iar personalul a fost recrutat din elemente criminale. Cine, fiind cu mintea limpede, putea să cadă de acord să comită ucideri în masă? Dar care a fost de fapt realitatea?

Se știe că unitățile Einsatzgruppen a fost formate cu o atenție deosebită, sub supravegherea personală a șefului Direcției Generale a Securității Imperiale, Reinhard Heydrich. El considera că aceste unități sunt trupe SS de elită. Trebuie de menționat că anume lui R. Heydrich îi aparține ideea soluției finale a "problemei evreilor". Einsatzgruppen sunt opera sa. Scopul lor principal a fost să rezolve anume această problemă. Nu a existat lipsă de personal. Mai mult, comandanții acestor unități erau numai generali, dintre care unii erau veterani ai Primului Război Mondial.

Dar cel mai surprinzător fapt au fost biografiile inculpaților în dosarul Einsatzgruppen. A devenit cunoscut faptul că aproape toți erau oameni su studii excelente, majoritatea aveau mai multe diplome universitare. Unii dintre ei se puteau lăuda cu diplome de doctorat și cu titlul de profesor.

Judecătorul Masmanno a încercat să glumească în acest sens: "Mă îndoiesc că la masa unei biblioteci publice se pot găsi atât de mulți oameni instruiți, câți stau pe bănca acuzaților în dosarul Einsatzgruppen". Iată numele a câțiva dintre ei:

• SS Gruppenfuehrer, general-locotenent de poliție Otto Ohlendorf, comandant al Einsatzgroup D, a studiat dreptul la Universitățile din Leipzig și Göttingen, apoi a studiat la Universitatea din Pavia. A fost doctor în jurisprudență. El a ordonat execuțiile din Sudul Ucrainei, în Basarabia, Crimeea și în Caucaz.
• SS Brigadeführer, generalul maior Heinz Jost, comandantul Einsatzgroup A, a studiat dreptul la Universitățile din Giessen și München. A organizat masacre în Statele baltice.
• SS Brigadeführer, generalul maior de poliție Otto Rasch, comandantul Einsatzgroup C, a dobândit doctoratul în economie politică și filosofie la Universitatea din Leipzig. A comandat execuțiile din Ucraina, în special de la Babii Yar.
• SS Brigadeführer Franz Six, comandantul comandamentului "Moscova" din componența Einsatzgruppe B, a studiat dreptul și jurnalismul la Universitatea din Heidelberg, a fost profesor de jurnalism la Universitatea din Königsberg. A participat la execuțiile din regiunea Smolensk.
• SS Standartenfuehrer Walter Blume, comandantul Einsatzgroup 7a, a studiat dreptul în instituțiile de învățământ din Bonn, Jena, Berlin. În 1933 a primit titlul de doctor în drept la Universitatea din Erlangen-Nürnberg. A condus operațiunile punitive din Belarus.
• SS Standartenfuehrer Martin Sandbergen, comandantul Einsatzkommando 1a, a studiat dreptul la Universitățile din München, Köln, Freiburg. Una dintre principalele persoane implicate în exterminarea în masă a evreilor din Statele baltice.
• SS Obersturmbannfuehrer Ernst Szymanowski, comandantul Einsatzkommando 6 din componența Einsatzgroup C, a studiat teologia la Universitatea din Kiel. A fost pastor protestant în Katinga. A efectuat operațiuni punitive în regiunile Taganrog și Rostov-pe-Don.
• SS Obersturnbahnführer Werner Braune, comandantul Einsatzkommando 11c din cadrul Einsatzgroup D, a studiat jurisprudența la Universitățile din Bonn, München, Jena. În 1933 a primit titlul de doctor în drept. A participat la exterminarea evreilor din Sudul Ucrainei și Crimeea.
• SS Standartführer Paul Blobel, comandantul Sonderkommando 4a din cadrul Einsatzgruppen C. A studiat arhitectura la Școala Regală Prusacă de Inginerie Civilă din Elberfeld. A ordonat execuțiile din Babii Yar.

După cum putem vedea, nu hoții în lege sau ucigașii în serie au comandat unitățile Einsagroupen. Putem spune că acolo a fost elita societății germane. Mai mult, unul dintre ei (Ernst Szymanowski) a avut o formare teologică și a fost pastor.

Ce i-a determinat pe acești oameni? Ce trebuia să se întâmple cu conștiința lor pentru ca aceieștia să înceapă să comită ucideri în masă zi de zi, ca un lucru de rutină, și să nu simtă remușcări în același timp?

"Uciderea copiilor a fost lucrul nostru, am îndeplinit ordinele"

Mulți dintre acești oameni au fost avocați cu diplome, specialiști în domeniul dreptului, și totuși niciunul dintre ei nu și-a recunoscut vina, justificându-se prin îndeplinirea ordinului.

Peste mulți ani după proces, într-un interviu, procurorul B. Ferencz a subliniat cu amărăciune: "În timpul procesului nu atât mi s-a întipărit, cât m-a frapat lipsa oricărui indiciu de remușcare la inculpați, a compasiunii pentru milioanele de asasinați și oameni torturați ... Nu voi uita niciodată asta".

Această formulare – nerecunoașterea vinovăției din cauza imposibilității de a refuza îndeplinirea ordinului – o putem întâlni la fiecare proces legat de criminalii naziști. Au existat o mulțime judecăți asemănătoare pe tot parcursul secolului al XX-lea. Unele procese durează până în prezent. La unul dintre ultimele, care a avut loc în 2011, a fost condamnat un gardian al lagărului de cocentrare Sobibor – Ivan Demeaniuk. Și din nou - niciun motiv de ură sau dușmănie personală. Doar executarea ordinului. Așa era lucrul său.

Se formează impresia că avem în față niște nebuni. Oameni care trăiesc după niște legi pervertite. Sau poate aici a acționat un fel de psihoză masivă? Poate că este vorba despre un fel de reacție a psihicului anormală și neexplorată? Ce spun psihologii și psihiatrii despre această problemă?

După cum știm, ei sunt implicați activ în orice proces judiciar. Sarcina lor este să stabilească capacitatea de exercițiu a inculpatului. Este uimitor faptul că aproape toți acuzații de crime naziste, cu rare excepții, au fost recunoscuți sănătoși și apți de a răspunde pentru acțiunile lor. Adică oameni normali. Dar cum se poate întâmpla așa ceva? Cum o persoană normală poate fi în stare de asemenea fapte?

Și totuși, au fost normali sau niște psihopați?

Această problemă a fost ridicată pentru prima dată la principalul proces de la Nürnberg de doi psihiatri americani, Dr. D. Kelly și Dr. G. M. Gilbert. Ei au lucrat cu inculpații timp de mai bine de un an. Fiecare dintre ei a lăsat un raport detaliat. Ulterior, au fost scrise cărțile "Jurnalul de la Nürnberg" de GM Gilbert și "22 de Camere" de D. Kelly.

Dr. Kelly a fost inițial convins că toți inculpații sunt psihopați, deoarece la psihopați lipsește conștiința și sentimentul de vinovăție. El a căutat foarte minuțios manifestările "virusului nazist" sau ale "personalității naziste" - așa cum a numit el noua deviere psihică.

El a făcut diferite teste, inclusiv testul Rorschach, pentru a detecta instabilitatea psihică. În cele din urmă, dr. Kelly i-a testat toți deținuții pentru nivelul IQ, deoarece există opinia că criminali devin personalități brutale și primitive. Care a fost uimirea sa când majoritatea inculpaților au demonstrat un nivel de inteligență incredibil de ridicat. Nivelul IQ al lui G. Goering era aproape de geniu.

Tot ce îi distingea pe prizonierii de la Nürnberg de oamenii obișnuiți a fost lipsa totală de empatie, adică de compătimire. Testul Rorschach a confirmat o imaginație nedezvoltată și lipsa de creativitate. Însă niciunul dintre inculpați nu a demonstrat o înclinație patologică pentru violență.

În ciuda tuturor încercărilor lui D. Kelly, el nu a reușit să găsească trăsături de psihopatie. Acest lucru l-a nedumerit foarte mult. Se pare că toți cei care au ajuns pe banca acuzaților de la Nürnberg erau oameni normali. De aici rezulta că orice persoană ar proceda exact la fel ca inculpații.

Majoritatea inculpaților au demonstrat un nivel de inteligență incredibil de ridicat. Nivelul IQ al lui G. Goering era aproape de geniu. Tot ce îi distingea pe prizonierii de la Nürnberg de oamenii obișnuiți a fost lipsa totală de empatie.

Douglas Kelly a fost frapat. Următoarea întrebare pe care și-a pus-o a fost: "cu ce mă deosebesc de oamenii care au fost judecați la Nürnberg?". Și această întrebare a rămas fără răspuns. Faimosul psihiatru american s-a simțit înfrânt. El continua să fie interesat de indiferența naturii umane, în special de acea care s-a manifestat atât de masiv în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar nu știa cum să o înțeleagă.

El a ajuns la concluzia că comportamentul unor persoane precum Goering sau al comandantului de la Auschwitz R. Hess nu poate fi explicat prin metodele psihiatriei. La fel de nedumerit a rămas colegul său Gustav Gilbert. Ambii psihiatri au fost de acord că comportamentul inculpaților trebuie privit în contextul categoriei răului. Căci "răul", a scris dr. Gilbert, "este lipsa totală de empatie. Adică incapacitatea de a simți durerea altuia". Cu alte cuvinte, răul se naște din incapacitatea de a iubi. Dar unde să căutăm motivele apariției unui astfel de rău în om?

Următoarea persoană care a încercat să rezolve enigma așa-numitei "personalități naziste" și să înțeleagă natura răului a fost teoreticiana americană Hannah Arendt. În 1962 a participat la un proces judiciar la Ierusalim,în calitate de corespondent al revistei The New Yorker. Inculpatul a fost unul dintre principalii "arhitecți ai Holocaustului" – A. Eichmann.

H. Arendt, ca și toți ceilalți prezenți în sală, a așteptat să vadă un fel de întruchipare a răului, un monstru în chip uman. Și a fost total uimită să întâlnească o persoană care nu se remarca prin nimic.

"Cum se poate suprapune mediocritatea șocantă a acestui om cu lucrurile monstruoase pe care le-a săvârșit?", a scris ea cu uimire. În fața instanței ședea un birocrat obișnuit, "a cărui conștiință a fost răsturnată" de ideologia care exista în societatea nazistă.

Analizândul pe Eichmann, H. Arendt a făcut niște concluzii uluitoare: "Cel mai mare și cel mai monstruos rău din lume este comis de oameni nesemnificativi care deseori nu au convingeri proprii". Astfel de oameni acceptă pasiv, ca normă, ordinea stabilită într-o societate dată și își îndeplinesc conștiincios obligațiile prevăzute de legile în vigoare. Și dacă aceste legi le ordonă să ucidă, atunci ei ucid fără să simtă vreun disconfort moral. În astfel de cazuri omul, ca să spunem așa, "refuză să asculte de vocea conștiinței și să înfrunte realitatea". H. Arendt a numit acest fenomen "banalitatea răului".

În timpul procesului, lui Eichmann i s-au pus în mod repetat întrebări cu privire la conștiință. Acuzatorul principal, judecătorul Hausner, tot timpul nu înțelegea cum a fost posibil să trimiți mii de oameni la moarte și să nu simți absolut nimic. "A fost un ordin", a răspuns nedumerit Eichmann. "Și dacă ți s-ar fi dat ordinul să-l ucizi pe tatăl tău? L-ai fi îndeplinit?". "Da. Dacă vinovăția lui ar fi dovedită".

Aceste cuvinte sună sălbatic. Se pare că în fața ta stă o persoana nebună. Dar conform concluziei făcute după examinarea medicală, A. Eichmann a fost declarat apt și capabil de exercițiu. Deci problema este alta. Unde, la urma urmei, ar trebui să căutăm rădăcinile acestui rău cumplit?

Dacă acești oameni au fost normali, ce este în neregulă cu ei?

După cum am spus deja, principala concluzie a psihiatrilor despre personalitățile naziștilor este că empatia lor este atrofiată, adică capacitatea de a compătimi, de a-l simți pe celălalt ca pe sine însuși. Dar de unde a provenit această deficiență? Care este natura ei?

Lumea contemporană este literalmente pătrunsă cu radiații și energii informaționale. Wi-fi, 4g, radio semnalul și TV. Nu le vedem, dar ele există și, în cele din urmă, ne afectează personalitatea. În fiecare zi zeci de mesaje cu conținut foarte diferit vin pe smartphone-urile și gadget-urile noastre. Este în puterea noastră să le citim sau nu.

"Gândul nu doar vine și pleacă. Un anumit gând poate distruge sufletul unui om, un alt gând îl face pe om să se întoarcă definitiv pe calea vieții și să meargă cu totul într-o altă direcție decât mergea înainte".

Cuviosul Varsanufie de Optina

Biserica ne învață că pe lângă lumea fizică vizibilă, există și o lume duhovnicească. În jurul nostru există anumite entități care sunt absolut incapabile de iubire și compasiune, care în tradiția ortodoxă sunt numite spirite căzute sau demoni. Majoritatea contemporanilor noștri consideră că existența lor este o "invenție a preoților", dar nenumăratele fapte ale influenței lor asupra oamenilor ne fac să gândim altfel. Învățătura patristică despre gânduri ne spune că fiecare persoană zilnic este expusă gândurilor (închipuirilor) pe care le percepem ca pe ale noastre, dar care de fapt nu sunt ale noastre.

Cuvisul Varsanufie de Optina a scris: "Gândul nu doar vine și pleacă. Un anumit gând poate distruge sufletul unui om, un alt gând îl face pe om să se întoarcă definitiv pe calea vieții și să meargă cu totul într-o altă direcție decât mergea înainte".

Dacă omul permanent dă "semnal verde" unor astfel de gânduri, cu timpul el devine asemănător cu cei care le trimit. Din punct de vedere psihic, astfel de oameni sunt absolut normali, dar conștiința și voința lor sunt paralizate. În consecință, ei sunt incapabili să distingă unde este răul și unde este binele.

*   *   *

Evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial au dezvăluit tainele până acum necunoscute ale sufletului uman și au descoperit, de asemenea, profunzimea monstruoasă a căderii omenești. Dar cea mai cumplită concluzie, pe care nimeni nu a îndrăznit să o rostească cu voce tare, este că fiecare dintre noi putem cădea în acest abis teribil. Dr. Kelly doar a presupus acest lucru și s-a îngrozit.

Totuși, oare în acest gând există ceva nou pentru lume? Să căutăm în Biblie. Acolo este scris negru pe alb – natura umană este afectată de păcat. Omul care uită de menirea sa principală – să-i slujească lui Dumnezeu, la un moment dat, în virtutea circumstanțelor, convingerilor și ale unor înclinații de caracter, poate deveni un monstru și nici măcar să nu observe aceasta.

Putem spune ca mulți sfinți – iadul și Raiul sunt în interiorul sufletului omenesc și numai omul poate decide ce va alege când va auzi cuvintele blajine ale lui Dumnezeu: "Ți-am pus înaintea ta viața și moartea. Te rog să alegi viața".