Ce s-a întâmplat între Învierea și Înălțarea Domnului

Frescă a Înălțării Domnului. Fotografie: surse deschise

Perioada de după Învierea lui Hristos până la Înălțarea Sa este pentru mine cea mai enigmatică perioadă. Evangheliile ne povestesc în detaliu despre viața, predica și moartea Mântuitorului, aducându-și narațiunea până la relatarea despre Înviere, dar ele, dintr-un motiv oarecare, vorbesc foarte puțin despre ceea ce s-a întâmplat după aceea.

De ce Hristos nu s-a înălțat la cer imediat după Înviere, ci a luat o pauză de patruzeci de zile? Unde a fost El în acest timp, ce a învățat, despre ce a vorbit cu apostolii?

Se părea că aceste conversații ar trebui să fie cele mai importante, dezvăluind esența și sensul întregii predici de trei ani a Mântuitorului. Și cine au fost acei oameni care au înviat după Hristos și s-au arătat multora? De ce se vorbește despre aceasta ca și cum ar fi în treacăt? Dacă învierea lui Lazăr a făcut atâta zgomot în Ierusalim, cu atât mai mult o întreagă înviere a morților ar fi trebuit să producă un efect uluitor. Și unde au dispărut apoi?

Interpretările patristice cu privire la acest subiect nu oferă un răspuns la această întrebare. Nu cred că un astfel de eveniment ar fi putut trece neobservat de contemporanii păgâni, dar chiar și Iosif Flavius nu spune nimic despre asta. Orice am gândi despre acest subiect și orice am imagina, nu există răspunsuri la aceste întrebări. Dar putem trage anumite concluzii, bazându-ne pe acele evenimente care s-au dezvoltat după Înălțarea lui Hristos.

Despre ce nu le-a spus Iisus Hristos ucenicilor Săi?

Domnul evident nu le-a explicat apostolilor două lucruri, și din nou, nu știu de ce.

În primul rând, ucenicii nu știau că Jertfa lui Hristos are o semnificație universală și se referă nu doar la poporul evreu, ci și la întreaga omenire. Despre asta vorbesc disputele care au început să apară în primele comunități creștine (formate din evrei), cu privire la modul de a proceda cu păgânii care au crezut. Vedem că apostolii nu aveau un răspuns pregătit la această întrebare. A devenit mai mult sau mai puțin clar după botezul casei lui Corneliu Sutașul și după acele manifestări și revelații ale Duhului Sfânt, care i-au condus treptat pe apostoli la înțelegerea universalității religiei creștine.

În al doilea rând, așa cum vedem din Cartea Faptele Apostolilor și din predica apostolului Pavel, a doua venire a lui Hristos era așteptată literalmente din zi în zi. De aceea creștinii își vindeau proprietățile, creau o comună creștină primară și așteptau întoarcerea rapidă a Mântuitorului pe Pământ, pentru a judeca lumea. Mai mult, nu se așteptau ca până la acest eveniment să treacă o perioadă semnificativă de timp. Sunt sigur că dacă li s-ar fi spus că trebuie să aștepte cel puțin încă două mii de ani, comportamentul lor ar fi fost cu totul altul.

Și apostolul Pavel, care a crezut în Hristos printr-o revelație specială a lui Dumnezeui, gândea la fel. Despre asta vorbesc toate epistolele sale. El nu credea că lumea va mai exista atât de mult timp. De aceea dădea instrucțiuni corespunzătoare. Se pare că a doua venire a lui Hristos, din punctul de vedere al apostolilor, ar fi trebuit să aibă loc după ce Vestea Bună va fi răspândită în toată ecumena, adică în limitele Imperiului Roman și în regiunile apropiate acestuia.

Ce ar fi putut afla apostolii de la Hristos după Învierea Sa

Vedem că după Învierea Domnului, apostolii au reinterpretat înțelegerea a ceea ce este Mesia și ce ar fi trebuit să aducă El în lume. Pentru ei, nu este doar un om, un descendent al lui David, ci Dumnezeu devenit Om. Ei au înțeles că misiunea Sa nu era să elibereze evreii de sub jugul roman și să-i facă „cap, nu coadă pentru alte popoare” (Deut. 28). Apostolii au realizat că Răstignirea și Moartea Învățătorului nu au fost o înfrângere, ci o parte a unui plan „viclean” al lui Dumnezeu, care a prins diavolul în capcană.

Apostolii și-au schimbat brusc atitudinea față de viață și moarte. Moartea însăși, ca trecere din realitatea vieții pământești într-o altă realitate, unde se pot întâlni din nou cu Hristos, i-a făcut să fie neînfricați purtători ai Adevărului. Moartea fizică a încetat să mai fie o amenințare pentru ei și nu mai provoca acea teamă care era prezentă în sufletele lor în timpul judecății asupra Mântuitorului.

Și al treilea lucru este că toți apostolii au primit o anumită misiune de a merge și a predica Evanghelia în toate colțurile pământului. Aceasta era sarcina lor principală. Se poate presupune că discuțiile lui Hristos se refereau la organizarea noii Biserici, la principiile existenței ei. Hirotonirile, gradele ierarhice au apărut imediat odată cu formarea noilor comunități și nu au provocat dezacorduri.

Mi se pare că pedagogia divină a fost astfel încât să le ofere apostolilor acel minim pe care foștii pescari, oameni în general necitiți, îl puteau cuprinde. Pentru că tot ceea ce au aflat după Învierea lui Hristos le-a schimbat radical valorile de viață, concepțiile, înțelegerea lui Dumnezeu și a omului. Și acest lucru a fost mai mult decât suficient pentru ca apostolii să-și continue misiunea.

Și tot restul, ceea ce le era necesar pentru predică și mântuire, era completat de Duhul Sfânt, care își revărsa din belșug darurile asupra comunităților creștine primare.