Omul un instrument în orchestra eternității

Harul se transmite de la inimă la inimă. Fotografie: UJO

Simbolul infinitului – cifra opt răsturnată. Trăim în ziua a șaptea a creației. Dar ziua care va veni, care nu va avea sfârșit, Biserica o numește a opta. Putem oare să atingem deja acest mister? Înțelepții spun că da. Căci infinitul pătrunde în tot ce este finit, la fel cum veșnicia este prezentă în timp.

A vedea în temporar veșnicul – aceasta este esența experienței duhovnicești.

Cu fiecare acțiune a noastră, care are un început și un sfârșit, împletim nodul bucuriei noastre veșnice sau al durerii veșnice. Trăind în timp, fără să ne dăm seama, desenăm modelele veșniciei noastre.

Cu mintea și inima: două moduri de cunoaștere

Temporarul și finit trăiesc în creierul nostru, iar veșnicul și infinitul – în inima noastră. Atâta timp cât omul trăiește cu mintea, el seamănă cu un orb care se mișcă pe o cale necunoscută. Dar de îndată ce își găsește legătura cu Dumnezeu în inima sa, nu mai vede nimic altceva decât pe El. În tot ceea ce se întâmplă, înțeleptul nu vede circumstanțe întâmplătoare, ci două mâini ale lui Dumnezeu. Una îi dă bun și dulce, cealaltă – amar și rău. Așa lucrează Marele Olar la creația sa. De aceea, omul înțelept nu se împotrivește providenței, ci se smerește, bazându-se în întregime pe Cel care știe ce trebuie făcut.

Toată durerea noastră și toate căderile sunt legate de voința noastră, care se împotrivește voinței lui Dumnezeu.

Tristul fapt este că chiar și astăzi încercăm să-L înțelegem pe Dumnezeu și poruncile Lui cu mintea, nu cu inima.

Încă din copilărie, sistemul de educație laic s-a adresat doar minții noastre: am învățat, am memorat, am povestit.

Dar întreaga experiență a Sfinților Părinți spune că harul se transmite de la inimă la inimă, dincolo de toate cuvintele. Înțelepciunea nu poate fi învățată, ea poate fi doar percepută cu duhul. Problema educației noastre duhovniceștie este că încercăm să pătrundem în esența Ortodoxiei nu prin ușă, ci prin perete, mușcând din granitul științei cu dinții minții.

Avem nevoie de un «post al inimii»

Curând va începe postul strict, deși scurt, al Adormirii Maicii Domnului. Ar fi bine dacă în acest timp am acorda atenție nu doar compoziției chimice a alimentelor, ci și stării duhovnicești a inimii noastre. Păcat că nu avem un «post al inimii» special.

Haideți să încercăm în aceste două săptămâni să ne îndreptăm auzul și vederea în interiorul nostru, rupându-le de lumea exterioară. Să închidem toate «orificiile» exterioare ale inimii noastre și să rămânem singuri cu noi înșine.

Experiența duhovnicească spune că nu există altă cale spre veșnicie decât prin închiderea minții în inimă. Doar așa putem vedea totul așa cum este cu adevărat, nu așa cum ni se pare.

Pilda despre muzica veșniciei

O veche pildă povestește cum un om a căutat Adevărul mulți ani. În cele din urmă, a ajuns la o fântână minunată, care răspundea la toate întrebările. «Mergi în satul cel mai apropiat, – s-a auzit din adâncuri, – și la intersecția a două drumuri vei găsi răspunsul». Dar la intersecție, călătorul a văzut doar negustori care vindeau bucăți împrăștiate de lemn, metal și sârmă. Dezamăgit, a plecat.

Au trecut ani. Într-o noapte, a auzit o muzică minunată. Un necunoscut cânta la sitar astfel încât fiecare sunet pătrundea în cele mai adânci colțuri ale sufletului. Și inima a simțit: în această muzică este răspunsul. Privind mai atent instrumentul, căutătorul a văzut că era făcut din aceleași bucăți de lemn, metal și sârmă pe care le văzuse odată pe piață...

Soarta noastră constă din evenimente disparate și, aparent, întâmplătoare. Dar când le unim într-un întreg, obținem drumul spre infinit.

Viața noastră – este o melodie, ale cărei note sunt scrise de un Compozitor genial.

Fiecare are propria sa melodie. Dar va veni vremea când toate aceste melodii se vor uni într-o singură orchestră universală, unde fiecare va avea propria sa parte. Iar până atunci, doar învățăm să sunăm astfel încât să nu stricăm marea armonie a muzicii infinite a veșniciei.