Serviciul social în Rusia: de la cneazul Vladimir la spitalele mănăstirești

Serviciul social în Rusia este trecerea de la obiceiurile păgâne la mila creștină. Fotografie: UJO

În articolele anterioare am analizat slujirea socială în perioada apostolică și dezvoltarea ei în Bizanț, acum ne vom îndrepta atenția către tradițiile milosteniei în Rusia în perioada cnezatelor (secolele X–XIII).

Chiar înainte de Creștinarea Rusiei, triburile slave de est practicau forme de ajutor familial. Odată cu apariția statului (secolele VIII–IX) apar noi forme, parțial consacrate în primele acte juridice. În tratatele cu Bizanțul (anii 907, 911, 944) se menționează despre răscumpărarea rușilor din captivitate pe cheltuiala tezaurului.

Grija cnezială nu era atât o obligație morală, cât un instrument de consolidare a puterii și de reducere a tensiunilor sociale.

Milostenia creștină după Creștinarea Rusiei

Odată cu acceptarea creștinismului în anul 988, abordarea față de slujirea socială s-a schimbat radical. Dacă anterior ajutorul cnezial era predominant un instrument de stat, acum a început să fie perceput ca o virtute creștină. Cnezii au început să se ghideze după principiul iubirii de săraci, inspirat de poruncile evanghelice.

Un exemplu strălucit este cneazul înocmai cu apostolii Vladimir cel Mare, care, conform „Poveștii vremurilor de demult”, după botez a început să împartă generos milostenie săracilor, orbilor și șchiopilor.

Milostenia sa includea nu doar distribuirea de bani, ci și hrănirea celor nevoiași la curtea cnezială, precum și distribuirea de alimente în oraș pentru cei care nu puteau veni singuri. Toate acestea reflectau o nouă perspectivă creștină asupra slujirii sociale ca pe un drum către mântuirea sufletului.

Inițiativele cneazului Vladimir au fost continuate de fiul său Iaroslav cel Înțelept, care a fondat în Novgorod o școală pentru 300 de copii. Aceasta a fost una dintre primele instituții de învățământ adevărate din Rusia. Cea mai cunoscută faptă a cneazului este elaborarea primului cod de legi scris, „Pravda Rusă”, care conține, printre altele, și articole cu caracter social.

În această perioadă, Biserica de asemenea „creștinează” vechile obiceiuri păgâne, cum ar fi „bratcina” (ospățul comunitar), umplându-le cu sens evanghelic de îngrijire a bolnavilor, înmormântarea celor decedați și sprijin reciproc.

Slujirea bisericească și monahală

În secolele X–XI, pe lângă biserici și mănăstiri au apărut case de primire a străinilor, chilii pentru bolnavi, biblioteci și școli. Mănăstirile deveneau centre unde cei nevoiași puteau primi hrană, tratament și educație.

Cea mai cunoscută, desigur, a fost Mănăstirea Peșterilor din Kiev. Din primii ani de la fondarea sa, în ea începe să se dezvolte medicina monahală. „Patericul Peșterilor din Kiev” (secolul XIII) conține numeroase mențiuni despre călugări cunoscuți pentru arta lor medicală, cum ar fi Preacviosul Agapit al Peșterilori, medic fără plată.

Călugării îndeplineau muncă grea de îngrijire a bolnavilor, inclusiv a celor cu boli mintale, manifestau răbdare și evitau îmbogățirea personală.

Un rol semnificativ îl jucau și alte mănăstiri. De exemplu, mănăstirea în cinstea Sfântului Gheorghie din Novgorod (secolul XI) servea ca centru de îngrijire, oferind adăpost călătorilor și ajutor săracilor. Iar Mănăstirea Spaso-Evfimiev din Suzdal (fondată în secolul XIV, dar continuând tradițiile perioadei cnezatelor) se ocupa cu acte de caritate, sprijinind văduvele și orfanii, mai ales în perioadele de foamete.

Provocări și schimbări

În pofida activității extinse, slujirea socială se confrunta cu provocări serioase, cum ar fi fragmentarea feudală, războaiele interne și epidemiile. Acestea intensificau nevoile sociale și slăbeau rolul cnezilor.

În aceste condiții, Biserica își asuma tot mai multă responsabilitate, dezvoltând forme de îngrijire și protecție care au devenit precursoarele instituțiilor de stat ulterioare.

Perioada cnezatelor a pus o bază solidă pentru viitoarele tradiții de milostenie, unde caritatea laică se dezvolta în strânsă legătură cu cea bisericească.

Concluzie

Slujirea socială în Rusia în perioada cnezatelor este o tranziție de la obiceiurile familiale păgâne la milostenia creștină. Tânărul stat și Biserica formau un sistem de ajutor care a influențat întreaga istorie ulterioară.

Biserica a dobândit o mare autoritate în rândul poporului, l-a unit și a arătat în fapt un exemplu de iubire evanghelică.

Cronicile, cum ar fi „Povestea vremurilor de demult”, ajută să vedem în acea epocă lecții care rămân relevante până în prezent pentru coeziunea societății în fața provocărilor actuale.