Scara către Rai. Primul pas: dobândirea nepătimirii
Noi nu alegem vremurile. Și nici nu au fost mulți ani liniștiți în istoria noastră. Astfel, ne propunem să vorbim despre lucruri eterne – despre suflet și soarta lui.
Construindu-ne viața în conformitate cu credința, primul lucru pe care îl întâlnim este schizofrenia volițională. Pentru că, în pofida faptului că știm "cum trebuie" și "ce trebuie să facem", continuăm să trăim diferit. Acest lucru se datorează faptului că voința și sentimentele noastre sunt în captivitate – nu sunt apte să urmeze legile noii vieți. Părțile iritabile și dezirabile ale sufletului nu vor și nu știu să trăiască în noile condiții. Nici inima noastră nu poate percepe situația într-un mod cu totul nou.
Singurul nostru punct de contact cu viața Evangheliei se află în mintea noastră. În ea începe o luptă internă pentru suflet. Toți o cunoaștem. Știm de ce avem nevoie, de exemplu, să acceptăm, să ne smerim și să iertăm. Dar inima nu vrea. Îi este frică, în pofida faptului că noi nu dorim aceasta, este descurajată și refuză să ierte. "Nu fac ceea ce vreau, ci ceea ce urăsc", după cum scria apostolul. "De unde urăsc, iubesc, dar încălc ceea ce este bun..." (rugăciunile de seară).
Dar chiar și în sfera mentală – singurul nostru aliat în nevoința de mântuire – totul este încă foarte rău. În primul rând, puterea de gândire este strâns legată de partea pasională a sufletului (cea iritabilă și dezirabilă). "Dispoziția" și "comportamentul" ei depind de ele. În al doilea rând, mintea în sfera gândurilor nu este la locul ei. În loc de inimă, ea trăiește în rațiune. În consecință, mintea absoarbe toate gândurile pe care le posedă intelectul. Consecința acestui lucru este otrăvirea inimii cu energia gândurilor pasionale.
Toate se petrec în modul următor. Când un gând, în loc să rămână în domeniul rațiunii, vine în mintea omului, forțele iritabile și dezirabile ale sufletului, cu care mintea este strâns legată, se activează imediat împreună cu dânsul. La rândul lor, aceste două forțe pasionale ale sufletului care prefac gândul în emoție, o umplu cu energia lor și "încarcă" mintea cu ele.
Emoția nu poate fi indiferentă. Astfel, gândul inițial nepătimaș devine o dorință.
Astfel, un impuls mental neutru, depășind limitele rațiunii, pătrunde cu ajutorul minții în voință și sentimente, se înrădăcinează în inimă și devine acolo o sursa lucrătoare a patimii. Singurul lucru pe care îl putem și trebuie să-l facem la începutul acestei căi este îndepărtarea gândurilor și oprirea întrării lor prin minte în inimă. Primele acțiuni militare pe terenul de antrenament al omului interior sunt lupta minții cu gândurile, tăierea (blocarea) gândurilor care atacă inima.
De aici devine clară necesitatea de a conecta mintea cu inima și de a rupe legătura ei (a minții) cu rațiunea. În practica monahală din vremurile sfinților părinți, această lucrare se realiza prin ascultare și asceză severă.
Din punctul de vedere al omului modern, este considerată o prostie situația când un ucenic duce apă la câțiva kilometri printr-un deșert fierbinte pentru a uda o piatră. Când un bătrân dă instrucțiuni care, după logică și bunul simț, sunt absurde. Dar astfel de exerciții au tăiat voința ucenicului, au antrenat nepătimirea gândurilor, au separat mintea de rațiune și, în același timp, asceza a purificat energia dezirabilă și iritabilă a sufletului. Împreună cu curățirea inimii, prin rugăciunea neîncetată și pomenirea lui Dumnezeu, ucenicul a parcurs calea cea mai scurtă spre mântuire prin ascultare.
Ideea însăși că un gând care intră în sfera rațiunii nu ar trebui să aibă energie emoțională ne poate părea ciudată. Suntem atât de obișnuiți să fim supărați de veștile proaste și euforici de veștile bune încât nu înțelegem cum este posibil acest lucru. Dar, de fapt, un om normal este chemat să fie mereu într-o stare de liniște dunovnicească, calm, bucuros, indiferent de informațiile care vin. Aceasta este ceea ce se numește începutul nepătimirii.
"Bucuria mea – așa a caracterizat această stare părintele Serafim de Sarov – Hristos a Înviat". "Chiar dacă cerul va cădea pe pământ, sufletul meu nu se va cutremura", spunea avva Agaton. Nu se lăuda. Au fost sfinți cu care demonii se jucau ca cu o minge de volei, dar nici asta nu le distrăgea mintea de la rugăciune. Cea mai proastă veste posibilă va fi acceptată de un astfel de ascet cu o inimă calmă și cu recunoștință față de Dumnezeu. Mobilitatea emoțională este un semn de vătămare a sufletului, iar o stare pașnică, independentă de orice fapt venit din exterior, este un semn al sănătății acestuia.
Ce legătură au toate acestea cu noi? Cea mai directă legătură.
Calea ascultării directe față de părintele duhovnic și practicarea ascezei monahale este închisă pentru majoritatea dintre noi. Dar acest lucru nu înseamnă că nu avem posibilitatea de a folosi aceste instrumente și tehnici. Fiecare dintre noi avem mereu posibilitatea să modelăm în viața noastră măcar niște scări mici, de jucărie, asemenea celor adevărate pe care marii sfinți obișnuiau să urce la Rai. Avem întotdeauna posibilitatea să ne tăiem voința în lucrurile mărunte ale vieții de zi cu zi. Să nu facem ceea ce ne spune cutare sau cutare parte pasională a sufletului.
Există oameni care ne sunt șefi sau colegi de serviciu. Întotdeauna există posibilitatea de a-ți tăia voința în fața lor în anumite circumstanțe. Să arătați ascultare față de ceilalți oameni în viața de zi cu zi, pe stradă, în metrou sau în transportul public, să te smerești oricând și oriunde se ivește ocazia.
Familia noastră este o școală deosebit de importantă. Putem învăța cea mai mare smerenie și răbdare. Să nu uităm de cuvintele sfinților părinți că "pentru noi este o dreptate să înduram nedreptatea". Cea mai putredă rădăcină a sufletului nostru este iubirea de sine, mândria și autocompătimirea și libertatea voinței care decurg din ele. Nimeni nu a spus că mîntuirea va fi ușoară. Dar în afară de cărarea îngustă și spinoasă, nu mai există altă cale spre Rai. Și nimeni nu se înghesuie pe ea – calea este goală.
