Ce a rămas nespus în pilda semănătorului
Predica de duminica.
Hristos a vorbit în pilde pentru oameni obișnuiți, cei mai mulți dintre ei cu puțină educație, care nu stăpâneau problemele filozofice subtile și ale căror minți nu erau înclinate spre reflecție profundă. Dar lui Nicodim, ca unui profund gânditor care a venit la el noaptea, Mântuitorul i-a deschis orizonturi de revelație mai adânci. Este imposibil să le vorbești tuturor în așa fel încât să nu apară întrebări și să înțeleagă toată lumea. Cuvântul lui Dumnezeu pare destul de înțeles doar la prima vedere. Iar pentru cei care încă nu înțeleg ceva, se vor găsi mii de capuri care vor vorbi zi și noapte, explicând și interpretând ceea ce rămâne neclar.
Cândva, cu mulți ani în urmă, și eu am fost un asemenea "cap" care răspundea la toate întrebările. Slavă Domnului, această încredere în mine a dispărut de mult timp. Și acum mă uit cu uimire la cei care știu totul și sunt gata să dea răspunsuri la orice întrebări. Sunt sigur că niciunul dintre ei nu va putea să-mi explice nici măcar ceea ce se spune în Crez, în pofida faptului că totul a fost de mult explicat în catehisme și manuale de teologie dogmatică. Dar toate acestea sunt doar cunoștințe de suprafață. Revelația nu este ceva ce poate fi înțeles cu mintea. Aceasta este ceea ce, ocolind mintea, se deschide prin intuiția duhovnicească către inimă. Știu sigur – cel care știe, tace. Tace pentru că știe.
Cel care a trecut pragul dincolo de cuvinte și concepte nu mai are întrebări. Dar nici el nu are răspunsuri la întrebările noastre, pentru că este imposibil să le transpunem în cuvinte.
Iată, s-ar părea că "Pilda Semănătorului" este atât de simplă, explicată de Mântuitorul însuși. Sensul ei este clar. Pilda este un avertisment pentru pericolul care vine odată cu starea noastră călduță și nesimțirea față de viața duhovnicească. Ce ma trebuie de explicat aici? Ei bine, cel puțin faptul că în pildă pretențiile sunt aduse solului, și nu semănătorului. Pasărea a luat boabele, pământul stâncos nu a dat roade, pământul nepregătit pentru semănat nu a putut aduce roadă. Dar putea fi altfel? Chiar te poți aștepta la altceva de la o piatră sau un pământ plin de buruieni? Este vina pământului pietros că nu este un pământ negru? Sau a câmpului sălbatic că nu este o grădină de legume fără buruieni? Sau putea cumva solul să alunge pasările și să protejeze grăunțele?
M-am convins de mai multe ori în practica mea pedagogică că K.Ușinsky și A.Makarenko au avut dreptate când ne-au avertizat că nu are rost să risipim efort inutil cu studenții care nu sunt capabili să facă carte. Solul de piatră nu este capabil de asimilarea cunoștințelor. Îi poți aplica cele mai avansate metode educaționale, poți face eforturi titanice, dar dacă un școlar nu este de la naștere capabil să înțeleagă cunoștințe profunde, nu va fi posibil să i le insufli.
Același lucru poate fi aplicat sentimentelor religioase. Nu mulți oameni le au de fapt. Majoritatea dintre noi trăim pe pământ la fel ca toate celelalte animale. Este încă aceeași luptă pentru supraviețuire, preocuparea pentru siguranță, instinctul de procreare, vânătoarea pentru hrană. Doar formele, metodele și mijloacele pe care le folosim pentru aceasta, din păcate, sunt oarecum diferite de cele din lumea animală. Fiecare ființă vie de pe pământ suferă din această cauză.
Putem să explicăm cât dorim acest lucru prin întunecarea minții și orbirea duhovnicească ca o consecință a căderii, dar aceasta nu schimbă esența. Majoritatea oamenilor, în relație cu Dumnezeu și cu propria lor mântuire, au inimi care sunt fie pietroase, fie pline de buruienile grijilor. Majoritatea oamenilor își trăiesc viața fără măcar să se gândească la Dumnezeu, cu atât mai mult să se apropie de El.
Dar ei s-au născut așa. Și ce acum? Ei sunt vrednici de iad doar pentru că nu au nevoie în sufletul lor nici de Dumnezeu, nici de comunicarea cu El. Optzeci la sută din om constă din ereditate. Și doar douăzeci din el este ceea ce a format în el mediul cultural, creșterea și educația. Și din acești douăzeci, poate câteva procente îi vor rămâne să facă singur ceea ce poate realiza singur. Dar și aceste puteri i-au fost date inițial, de la naștere. Și ce ar fi fost dacă ele nu ar fi existat?
Unde este șimita dintre libertatea noastră și harul lui Dumnezeu? Unde este lucrarea pe care o pot face eu și unde lucrează harul? Ce pot face și ce nu pot face fără Dumnezeu? Aceste întrebări nu sunt noi, ele au fost ridicate, într-o măsură sau alta, de filozofii și gânditorii religioși Pelagius și Augustin. Dar pe lângă acestea, există un milion de alte întrebări pentru Dumnezeu.
Dreptul Iov era încrezător că va câștiga cu siguranță în disputa cu Dumnezeu. Cum putea fi altfel? La urma urmei, evident, avea dreptate. Dumnezeu nu este corect, El își calcă propriile legi. Ce nu este clar?
Iov era gata să meargă cu îndrăzneală la judecată cu Dumnezeu și să câștige disputa.
Dumnezeu nu l-a condamnat pe Iov pentru aceasta. El i-a condamnat pe prietenii care L-au îndreptățit pe Dumnezeu și-l acuza pe Iov. Un alt paradox al Sfintei Scripturi. Când Dumnezeu a venit la cererea lui Iov, El nu i-a explicat nimic. Dar a început să pună întrebări. Însă Iov a fost redus la tăcere nu de întrebări, ci de vederea lui Dumnezeu. Pentru noi, cei care nu L-am văzut pe Dumnezeu, rămân doar întrebările pe care Dumnezeu le-a pus lui Iov. Și principalul răspuns la ele este că nu suntem mai deștepți, nici mai drepți și nici mai iubitori decât Dumnezeu. Dacă ceva nu ne este clar, nu este pentru că Dumnezeu greșește, ci pentru că nu știm noi așa cum știe Dumnezeu. Iar logica noastră nu este instrumentul cu care poți să cercetezi adâncurile proniei lui Dumnezeu.
Dumnezeu așteaptă de la noi practică duhovnicească și nu cugetări în care egoismul mincinos ne scufundă cu ajutorul armei sale preferate – intelectul. Dacă Dumnezeu ne dă porunci, înseamnă că trebuie să ne străduim să le împlinim, chiar și atunci când nu reușim. Nu cred că după ce a dat porunca: "fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru cel Ceresc desăvârșit este", Hristos așteaptă de la noi ca, trezindu-ne dimineața, să devenim niște mici dumnezei și să începem să dăruim tuturor dragostea noastră jertfelnica, răbdare și afecțiune. Dar trebuie să continuăm în această direcție.
Omul este ca un bolnav în cărucior căruia Mântuitorul îi spune: "Ridică-te și mergi". Se va ridica, dar imediat va cădea, încercând să facă primul pas. Dar dacă în același timp încearcă să meargă mai departe, în pofida căderilor care îl vor chinui, va putea în cele din urmă să meargă. Dar nu datorită propriilor sale eforturi, ci datorită ajutorului lui Dumnezeu.
Noi, desigur, nu suntem capabili de nimic bun, cu excepția unui singur lucru – să ne exprimăm acordul cu acest lucru foarte bun și să facem tot posibilul ca să ajungem acolo. Pe această cale vom ajunge la o cunoaștere experimentată a propriei noastre neputințe în lupta împotriva răului care trăiește în sufletul nostru. Vom ajunge și la smerenie și, în același timp, la înțelegerea că același rău trăiește în alți oameni, iar ei sunt la fel de neputincioși împotriva lui ca și noi. Acest lucru ne va trezi compasiunea. Și odată cu ea va veni și harul lui Dumnezeu care ne va schimba. Pe această cale nu ne așteaptă victorii, ci înfrângeri, nu glorie, ci rușine. Noi, desigur, vom cădea, dar este important să cădem cu capul spre Dumnezeu, și nu invers. Apoi să ne ridicăm din nou și să mergem mai departe.
În Parabola Semănătorului, grăuntele care cade pe pământ este pasiv. Viitorul lui depinde doar de calitatea solului pe care a căzut. Dar, în realitate, dacă acceptăm că grăuntele este cuvântul lui Dumnezeu, atunci el are putere activă. Și această putere este de așa natură încât este capabilă să zdrobească pietrele, să distrugă buruienile și să alunge păsările viclene. Nimic nu este imposibil pentru acest grăunte, atât timp cât solul însuși îi dă acordul să acționeze în el și să transforme mediul în care cade.
