Preacuviosul Simeon Noul Teolog a fost autist?
Pe 25 martie, Biserica sărbătorește ziua memoriei lui Simeon Noul Teolog.
Deși preacuviosul Simeon a trăit și a creat în îndepărtatul secol X, adevărurile spirituale pe care le-a susținut sunt surprinzător de actuale și pentru ziua de astăzi. Este uimitor că continuăm să ne confruntăm cu aceleași provocări și erori cu care s-a luptat acest sfânt acum o mie de ani.
Simeon s-a născut în anul 949 într-o familie de aristocrați greci înstăriți din provincie. Datorită legăturilor familiale și bogăției, la vârsta de unsprezece ani deja locuia în Constantinopol sub tutela unchiului său, apropiat de curtea imperială. Tânărului Simeon i s-a asigurat cea mai bună educație și perspective strălucite de carieră, însă încă din anii săi de început a manifestat o distanțare notabilă față de societatea lumească. Cei din jur erau surprinși de refuzul său de a profita de oportunitățile care i se ofereau – a refuzat chiar să se prezinte fraților împărați Vasile și Constantin Porfirorodul.
Încă din copilărie, Simeon a suferit profund din cauza singurătății și neînțelegerii. Comportamentul și valorile sale de viață se deosebeau radical de cele ale colegilor săi. Psihologii moderni ar putea vedea în acest comportament semne ale unor trăsături de dezvoltare. Dar tocmai această diferențiere a definit în mare măsură căutările sale spirituale și l-a determinat să se apuce de studierea literaturii spirituale mult mai devreme decât majoritatea oamenilor din cercul său.
Căutând să găsească o adevărată cale spirituală, Simeon a fost cuprins de dorința de a găsi un mentor – un bătrân duhovnicesc. Cu toate acestea, atunci când își împărtășea aceste gânduri celor din jur, se confrunta cu obiecții ferme. Unii susțineau că în epoca modernă nu există bătrâni adevărați – acest fenomen aparține trecutului. Alții mergeau și mai departe, afirmând că în vremurile actuale este imposibil să atingi sfințenia. Mai târziu, Simeon îi va numi pe acești sceptici „noi eretici”, iar respingerea viziunilor lor va deveni leitmotivul moștenirii sale teologice.
După rugăciuni stăruitoare, Domnul i-a trimis lui Simeon mentorul mult așteptat. Acesta era un călugăr în vârstă, Simeon Blagocuvâi, care nici măcar nu avea rangul de preot. Comunicația cu acest bătrân i-a transformat viața spirituală tânărului. Odată, bătrânul i-a dat să citească o carte a avvei Marcu Călugărul, în care trei îndrumări i-au pătruns adânc în suflet: să urmeze cu strictețe vocea conștiinței, să împlinească poruncile lui Hristos pentru a dobândi Duhul Sfânt și să caute neîncetat cunoașterea spirituală interioară prin rugăciune și meditație asupra lui Dumnezeu.
Urmând aceste principii, în special pe ultimul, Simeon a dedicat mult timp rugăciunii, ceea ce l-a condus la prima experiență mistică. În timpul unei privegheri de noapte, el s-a văzut brusc în strălucirea orbitoare care îl înconjura din toate părțile. În acel moment, Simeon și-a pierdut complet conștiința de sine – nu știa unde se află, dacă este viu sau mort, în trup sau în afara trupului. Când și-a revenit, s-a dovedit că noaptea a trecut ca o clipă.
În ciuda acestei experiențe transformatoare, Simeon a continuat să trăiască mult timp în lume. Mai târziu, privind înapoi la acești ani, el îi va considera pierduți și se va mustra aspru pentru aceasta.
La douăzeci și șapte de ani, Simeon ia în sfârșit decizia de a deveni călugăr la Mănăstirea Studion, unde slujea mentorul său spiritual. De la acest moment începe calea sa monahală, însoțită constant de neînțelegere și persecuții din partea fraților. Primul motiv al conflictelor a fost devotamentul său necondiționat față de bătrân, pe care mulți îl considerau excesiv și chiar ispititor.
După o plecare forțată din Mănăstirea Studion, Simeon se mută la mănăstirea sfântului Mamas din Constantinopol, unde primește tunderea. Practica sa ascetică se caracteriza printr-o severitate deosebită: se hrănea foarte puțin, își dedica cea mai mare parte a timpului rugăciunii solitare, iar ca ascultare copia cărți spirituale. O particularitate a vieții sale spirituale era împărtășania zilnică, care era întotdeauna însoțită de lacrimi de emoție.
Din primii ani ai monahismului și până la sfârșitul vieții, preacuviosul Simeon a fost în mod regulat învrednicit de viziuni ale Luminii Divine – această experiență va deveni piatra de temelie a învățăturii sale teologice.
La treizeci și unu de ani, Simeon este hirotonit în preot și numit stareț al mănăstirii. Cu această ocazie, el a fost din nou învrednicit de contemplarea strălucirii cerești. Este remarcabil că în predicile sale, Simeon a insistat că o astfel de experiență de comuniune cu Dumnezeu este accesibilă și chiar necesară fiecărui creștin sincer, nu doar aleșilor călugări.
Devenind egumen, Simeon nu doar că a restaurat mănăstirea în stare de degradare din punct de vedere material, dar a ridicat și nivelul vieții spirituale în ea atât de mult încât mănăstirea a început să atragă căutători zeloși ai lui Dumnezeu din întreaga imperiu. Cu toate acestea, această cerință ridicată a provocat nemulțumirea multor călugări, care nu erau pregătiți pentru o viață atât de strictă.
Afirmările lui Simeon că Botezul este inutil pentru cei care nu trăiesc creștinește, că cei nedemni care se împărtășesc primesc sfințenia în osândă pentru ei și că nu este posibil să te mântuiești, încurajând chiar și cea mai mică patimă, au stârnit o respingere deosebit de acerbă.
După o predică deosebit de aprinsă, oponenții au vrut să-l bată pe Simeon, dar, văzându-i fața calmă și luminoasă, au fugit în furie să se plângă autorităților bisericești.
În cele din urmă, preacuviosul Simeon a părăsit mănăstirea, intenționând să-și petreacă restul vieții în rugăciune solitară. Dar nici aceasta nu i s-a permis. Un nou motiv de persecuție a fost acela că, după moartea bătrânului său, Simeon l-a cinstit ca pe un sfânt – a comandat icoana lui și a oficiat slujbe pentru el. Acest conflict reflectă ciocnirea dintre o abordare formală a vieții bisericești și o experiență spirituală vie: pentru Simeon, sfințenia mentorului său era evidentă și nu necesita o confirmare oficială, dar din perspectiva regulilor bisericești, acțiunile sale erau necanonice.
Situația s-a agravat după conflictul cu influentul mitropolit Stefan, care, încercând să-l acuze pe Simeon de ignoranță teologică, i-a pus o întrebare capcană despre Treime. Ca răspuns, preacuviosul a scris un tratat teologic în care, fără a numi nume, dar destul de transparent, a denunțat nedemnitatea spirituală a oponentului său.
Reacția a fost previzibilă
