Logodite lui Dumnezeu: două Ecaterine, două destine, o credință

În calendarul bisericesc nu există coincidențe întâmplătoare. Datele sunt un fel de coordonate spirituale, puncte de intersecție între timpul pământesc și Veșnicie. În această duminică, ne rugăm obișnuit pentru „înțeleapta” mireasă a lui Hristos – Ecaterina din Alexandria. Dar prin Pronia lui Dumnezeu, tocmai această zi a devenit începutul drumului pământesc al altei nevoitoare, aproape contemporană cu noi, ale cărei moaște se odihnesc acum pe pământul mult încercat al Hersonului – cuvioasa Eutropia.

Între ele sunt o mie cinci sute de ani și o prăpastie de circumstanțe istorice. Una a strălucit prin frumusețe și inteligență în capitala lumii antice, cealaltă a purtat cu smerenie crucea în stepa prăfuită a Tavriei, în anii prigoanelor necredincioase. Dar dacă privim mai atent viețile lor, vom vedea nu diferența biografiilor, ci unitatea organizării spirituale. Aceasta este povestea a două femei care au înțeles esențialul: fidelitatea față de Dumnezeu este mai valoroasă decât viața însăși.

Jertfa minții: când înțelepciunea se înclină în fața Adevărului

Pentru a înțelege nevoința maicii Eutropia, trebuie mai întâi să privim la cea în cinstea căreia a fost numită la Botez.

Marea muceniță Ecaterina a devenit un exemplu de cum mintea umană îngenunchează în fața Adevărului Divin.

Tânăra aristocrată, care a studiat pe Homer și Platon, stăpânind arta retoricii și a vindecării, face un gest absurd pentru lumea pragmatică.

Având posibilitatea de a străluci la curtea imperială, ea alege eșafodul. De ce? Pentru că mintea ei luminată a văzut: idolii păgâni sunt morți, iar Hristos este viu. Celebrul ei disput cu cincizeci de bărbați învățați ai imperiului nu este doar o competiție de elocvență. Este o mărturie că știința autentică nu contrazice credința, ci inevitabil duce la ea, dacă omul este obsedat de căutarea adevărului.

Apostolul Pavel a scris: „Înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 3:19).

Ecaterina a arătat mișcarea inversă: înțelepciunea curățată de mândrie devine calea către cunoașterea lui Dumnezeu.

Pe icoane, vedem adesea pe degetul sfintei Ecaterina un inel. Acesta este simbolul logodnei ei tainice cu Hristos – Mirele sufletului. Ea a refuzat pețitorii pământești nu din dispreț față de căsătorie, ci pentru că inima ei a cunoscut deja o altă, mai înaltă Iubire. Și acest „gen al fidelității” s-a manifestat peste secole într-o simplă fetiță de țărani, născută în gubernia Herson.

Din Ecaterina în Eutropia: metamorfozele mărturisirii

Pe 24 noiembrie (7 decembrie pe stil nou) 1863, în satul Belaya Krinitsa, într-o familie evlavioasă a lui Leontie și Agafia Isaenkov, s-a născut o fiică. Au numit-o Ecaterina – în cinstea sfintei sărbătorite. Fetița a crescut mai serioasă decât vârsta ei: în timp ce colegele ei se jucau, ea se ruga. La doisprezece ani – când copiii abia încep să se conștientizeze, – ea face o alegere demnă de un nevoitor matur: pleacă ca ascultătoare în comunitatea de femei Aleșkovskaia, viitoarea mănăstire Adormirea Maicii Domnului.

Aici, în liniștea rugăciunii, sufletul ei s-a călit. În tunderea monahală a primit numele Eutropia, care în greacă înseamnă „cu bună purtare”, „cu bună întoarcere”. Dar cursul pașnic al vieții mănăstirești nu a durat mult. A venit anul 1917. Revoluția, Războiul Civil, începutul prigoanelor teribile asupra Bisericii. Mănăstirea a fost închisă și devastată, surorile alungate.

Tocmai în acest moment începe adevăratul ei martiriu „fără sânge”.

Dacă Ecaterina din Alexandria a suferit de sabia păgânilor, călugărița Eutropia a luat asupra sa lunga nevoință a nebuniei și a peregrinării într-un stat care a declarat război lui Dumnezeu.

Ea s-a stabilit în Kindiyka, o suburbie a Hersonului. Locuința ei semăna mai degrabă cu o baracă sărăcăcioasă decât cu o casă. Dar tocmai acolo, ca la un izvor viu, au început să vină oamenii. În anii când pentru credință se împușca, când numele lui Dumnezeu era încercat să fie șters din memoria poporului, maica Eutropia nu se temea de nimic. Ea purta pe trup lanțuri grele de fier, ascunzându-le sub hainele vechi. Această nevoință – purtarea voluntară a lanțurilor pentru Hristos – a fost răspunsul ei tainic la lipsa de libertate exterioară a regimului sovietic.

Butuc în loc de pernă: asceza ca mărturie

Viața cuvioasei Eutropia este plină de detalii care uimesc omul modern, obișnuit cu confortul. Martorii își aminteau: maica nu avea pat. Dormea așezată pe o băncuță mică, iar capul și-l punea pe un butuc de lemn – un simplu buștean. În această poziție își petrecea scurtele ore de odihnă – decenii la rând.

„Maică, vă este insuportabil de greu!” – o compătimeau cei care veneau la ea.

„Trebuie să îndurăm”, – răspundea bătrâna cu un zâmbet liniștit.

În acest „a îndura” nu era o disperare sumbră. Dimpotrivă, Eutropia strălucea de bucurie pascală. Ea avea darul clarviziunii, pe care îl folosea pentru a mângâia și a îndruma oamenii.

În timpul războiului, veneau la ea femei ale căror soți erau pe front. Uneia îi dădea în tăcere o bucată de pâine – și soțul se întorcea viu. Alteia îi dădea un pumn de pământ sau o așchie – și în curând venea vestea morții. Ea cunoștea voia lui Dumnezeu, dar o dezvăluia cu grijă, pregătind omul pentru acceptarea inevitabilului.

Un miracol special este legat de moartea ei. Maica a prezis că atunci când va fi înmormântată, „totul va înflori”. A murit la adânci bătrâneți, în 1968, la vârsta de 105 ani. Și copiii ei duhovnicești își aminteau: în ciuda tristeții despărțirii, aerul era plin de parfum, iar sufletele – de o pace ciudată, inexplicabilă. Ca și cum nu ar fi înmormântat un om, ci ar fi condus un înger