Nașterea fără strălucire: despre ce tace peștera neagră pe icoană

Decembrie miroase a cetină, mandarine și așteptare. Ne-am obișnuit ca Crăciunul să fie cea mai confortabilă sărbătoare din an. Imaginația, crescută pe cărți poștale frumoase, desenează o idilă: un grajd cald de lemn, paie aurii, îngerași dolofani și rumeni și Sfânta Familie fericită, care privește cu duioșie Pruncul. În această imagine este multă lumină, pace și căldură de acasă. Ne dorim să fim acolo. Ne dorim să ne încălzim acolo.

Dar dacă intrăm într-o biserică ortodoxă și ne apropiem de analogul unde se află icoana Nașterii (de exemplu, a lui Andrei Rubliov sau a vechilor maeștri bizantini), ne așteaptă un șoc.

Aici nu este confort. Aici nu este o căsuță de turtă dulce. Aici se întâmplă ceva care îți taie respirația.

În loc de paie moi - creste ascuțite ca niște cuțite ale stâncilor. În loc de vatră de acasă - frig cosmic pătrunzător. Aceasta nu este o idilă de familie, ci o schimbare tectonică a istoriei. Și dacă ne uităm mai atent, vom vedea că iconograful a reprezentat nu doar nașterea unui copil, ci începutul unei mari Bătălii.

Gaura neagră a Universului

Unde cade privirea noastră în primul rând? În centrul cel mai adânc. Dar acolo nu este strălucire. Acolo este întuneric absolut, impenetrabil.

Pe fundalul stâncilor ocru se deschide un triunghi negru al peșterii. Aceasta este cea mai întunecată culoare care a fost pe paleta maestrului. Și nu este doar intrarea într-o grotă unde se ascunde vitele de vreme rea. În teologia icoanei, această negru are un nume înfricoșător - „gura iadului”.

Icoana ne spune extrem de sincer: lumea în care vine Hristos nu L-a așteptat cu brațele deschise. Această lume zace în rău (1 Ioan 5:19). Este o lume afectată de păcat și moarte. Peștera neagră este imaginea întregii umanități, lipsită de Dumnezeu. Este concentrarea durerii noastre, a disperării noastre, a războaielor și trădărilor noastre. Este „întunericul exterior” (Matei 8:12).

Și iată, cel mai mare miracol se întâmplă chiar aici. Lumina nu luminează această peșteră din exterior, ca un reflector. Lumina intră înăuntru. Voluntar. Pruncul Hristos este pus direct în această negru.

Dumnezeu nu se dezgustă de întunericul nostru. El nu cere ca mai întâi să „facem ordine” în viața noastră, să aprindem lumina și abia apoi să-L invităm. El se naște în adâncul căderii noastre. El se așază în epicentru, pentru a rupe întunericul din interior.

Născut pentru moarte

Priviți Pruncul. El nu seamănă cu un copil vesel din picturile Renașterii. El este strâns înfășurat în scutece albe.

Dar dacă ne amintim iconografia altui eveniment - Înmormântarea lui Hristos, - ne va străpunge o bănuială. Aceste scutece albe sunt exact ca giulgiul de înmormântare. Iar ieslea de piatră în care El zace seamănă înfricoșător cu un mormânt, un sarcofag.

În cel mai fericit moment al istoriei, Biserica nu ne lasă să uităm scopul venirii Sale.

El nu s-a născut pentru ca să i se cânte cântece de leagăn. El s-a născut pentru a muri.

Pata albă a Pruncului pe fundalul negru al peșterii este sămânța aruncată în pământ (Ioan 12:24). Aici, în Betleem, deja se vede umbra Crucii de pe Golgota. Icoana nu ascunde: prețul mântuirii noastre va fi extrem de mare.

Întorcându-se de la Fiul

Încă un detaliu care adesea deranjează privitorul modern. Priviți-o pe Maica Domnului. Ea este cea mai mare figură din icoană. Ea zace pe un pat roșu, obosită de naștere. Dar unde este îndreptată privirea Ei?

Nu privește Pruncul. Nu-L strânge la piept. Adesea este reprezentată întorcându-se de la El.

De ce? Oare nu există iubire maternă aici?

Există. Dar este o iubire care este mai presus de atașament.

Iconograful ne arată pe Maria, care deja și-a făcut jertfa. Ea înțelege că acest Copil nu-i aparține Ei. El aparține lumii.

Se întoarce nu din indiferență, ci din smerenie în fața misterului. În postura Ei este o reflecție profundă, acel „păstrând toate cuvintele în inima Sa” (Luca 2:19). Ea privește lumea (adesea - pe noi) cu o tristețe și speranță infinită. Ea știe că o sabie va trece prin sufletul Ei (Luca 2:35). Și Ea acceptă asta în tăcere.

Colțul îndoielii

Acum să mutăm privirea în colțul de jos al icoanei. Acolo stă un bătrân. Este Iosif Logodnicul. El stă, sprijinindu-și capul cu mâna, într-o postură de profundă tristețe și reflecție. Nu participă la sărbătoarea îngerilor. Este singur. Lângă el este adesea reprezentată o figură ciudată - un bătrân cocoșat în piei de capră, sprijinit pe un baston strâmb. Cine este acesta? Un păstor?

Interpretările vechi spun: acesta este „duhul îndoielii”, demonul care îl ispitește pe Iosif. Îi șoptește aceleași gânduri care ne sunt atât de familiare: „Cum poate o Fecioară să nască? Este împotriva legilor naturii. Este imposibil. Ai fost înșelat. Minuni nu există, Iosif. Există doar un baston uscat în mâna mea și pietre sub picioare”.

Acesta este cel mai pătrunzător moment psihologic al icoanei. Este „thrillerul” din interiorul sărbătorii.

În timp ce Cerul se bucură, în timp ce magii vin cu daruri, iar păstorii ascultă îngerii, un om stă în colț și încearcă cu disperare să creadă.

Ne recunoaștem pe noi înșine în Iosif. Oare noi, trăind într-o lume plină de durere și nedreptate, nu stăm adesea în acest „colț al îndoielii”? Și nouă ni se șoptește: „Dumnezeu nu există. Răul a învins. Uită-te la știri - unde este Crăciunul tău? Sunt doar povești”.

Icoana nu-l condamnă pe Iosif. Îi oferă un