Cum a crezut în Dumnezeu măturătorul unchiul Kolia
În perioada sovietică, persoanele din generația mai în vârstă erau cel mai adesea credincioase. Dar își ascundeau cu grijă credința și nu o afișau. Iată una dintre aceste povești.
La începutul anilor 1960 aveam aproximativ 10 ani. Locuiam într-un «apartament comun» la etajul patru al unei case vechi, construită înainte de revoluția din 1917, din cărămidă galbenă «țaristă», pe strada Jilanskaia, 34. Curtea sa era încuiată cu porți mari din fier forjat, cu un lacăt uriaș pe lanț. Le încuia exact la ora 11 seara bătrânul măturător, unchiul Kolia.
Cu o barbă neagră cu fire albe, într-un șorț negru cauciucat, în cizme de piele, cu o mătură uriașă în mâini și un mănunchi de chei la piept, el insufla în sufletele noastre de copii o frică mortală. Ne temeam să nu fim prinși de ureche sub vocea sa de bas tunătoare: «Ei bine, te-am prins, nelegiuitule!..»
«Nelegiuiți» eram numiți noi, băieții din curte, pentru orice greșeală: cățăratul în copaci, alergatul pe rondul de flori din centrul curții, pentru că alungam pisicile străine la nunta pisicească și alte năzbâtii copilărești.
Prieteni de la Evbaz și iapa Rozochka
Unchiul Kolia locuia într-un subsol al unei anexe cu două etaje, lipită de peretele porților curții. În magazia sa erau păstrate mături de mesteacăn, lopeți pentru zăpadă, sănii uriașe și alte unelte gospodărești.
Un mare eveniment pentru noi era când îl vizita prietenul său de la Evbaz — unchiul Fima. Unchiul Fima nu venea singur, ci cu o căruță veche, trasă de iapa noastră preferată, Rozochka. Sub șaua căruței, unchiul Fima avea întotdeauna ascunsă o sticlă de vodcă. Ei se așezau cu unchiul Kolia la o masă lângă cămăruța sa, iar nouă, băieților, ni se permitea să ne plimbăm prin curte cu Rozochka.
— Îți amintești, frate Nicolae, — spunea unchiul Fima, trăgând cu poftă dintr-o țigară după două pahare băute, — de polițistul nostru Stepan Ivanovici?.. Era un om bun, ne compătimea pe noi, măturătorii… Aveam douăzeci de ani când am început ca măturători, făceam de gardă noaptea și primeam premiu în argint… Era o vreme bună…
— Și eu îți spun, Fima, — răspundea unchiul Kolia cu voce de bas, — că măturătorul pe vremea țarului era un om respectat. Tu ai fugit după '41 în ocupație, altfel ai fi fost îngropat azi în Babi Yar. Eu am trecut prin tot războiul de la Kiev la Varșovia, unde am fost rănit și decorat cu medalia «Pentru curaj». Însuși Rokossovski mi-a înmânat-o…
— Ei bine, Kolia! — striga unchiul Fima. — Iar eu pentru voi, soldații, am făcut cizme de pâslă în Asia Centrală. Și de aceea Hitler nu a cucerit Moscova, îți spun în secret. Nemții au înghețat ca gândacii goi pe zăpadă. Iar voi în cizmele mele ați ținut apărarea, îți spun…
— Și eu îți spun că voi, evreii, întotdeauna ați știut să vă descurcați…
— Oi vei, Kolia! Dacă aș fi vrut să mă descurc, nu aș fi lucrat ca măturător timp de cincizeci de ani…
— Dar soția ta, Faiečka, face sutiene pe ascuns, toată lumea știe, iar tu le vinzi la Evbaz duminica!..
— Ei bine! Iar tu duminica mergi la catedrala Vladimir, iar apoi până seara bei bere cu pește pe bulevardul Bibikov… Și câți bani ai dat pentru acea catedrală Vladimir, că însuși mitropolitul este prieten cu tine… Crezi că asta îți va fi de folos mai târziu?
— Dar eu merg la Dumnezeu, nu la mitropolit, iar tu la mamona…
— Ei bine, mamona mea îmi dă bani. Și ce îți dă Dumnezeu?..
— Taci, necredinciosule! — și unchiul Kolia turna paharele pline. — Totul îmi dă!.. Îmi dă Împărăția Cerurilor, Ierusalimul Ceresc!..
— Până ajungi tu acolo, frate Nicolae, copiii mei trăiesc deja de mult timp în Ierusalim și îi mulțumesc lui Dumnezeu.
— Pentru banii tăi…
Așa se certau mult timp, până când Fima nu alerga la magazinul alimentar după bere, iar noi ne plimbam din plin cu Roza și o hrăneam din mâini cu pâine caldă.
Curând, unchiul Kolia a murit. A fost înmormântat la catedrala Vladimir de pe bulevardul Șevcenko, pe care unchiul Kolia și unchiul Fima îl numeau cu încăpățânare Bibikov.
La înmormântare au venit mulți locuitori ai curții noastre, și noi, băieții. În jurul sicriului unchiului Kolia stăteau preoți în veșminte albe, iar mitropolitul tămâia sicriul și citea rugăciunea de dezlegare, pe care apoi a pus-o în mâna unchiului Kolia.
Acesta, cu o coroană pe cap, întinerit și luminos, zâmbea ușor, de parcă vedea deja mult așteptatul său Ierusalim Ceresc. Iar în colț, după coloană, plângea în tăcere unchiul Fima, cu lacrimi curgându-i pe obraji.
