Dumnezeu la coadă: de ce în pictura lui Bruegel nu se vede Nașterea Domnului

Ne-am obișnuit ca Crăciunul în picturi să fie mereu confortabil. Paie aurii, lumina caldă de la Prunc, păstori îngenuncheați și îngeri cântând «Slavă întru cei de sus» (Lc. 2:14). Este frumos. Este cald. Dar uneori, mai ales acum, când afară este o iarnă neliniștită, iar în suflet este curent, astfel de imagini de carte poștală par prea îndepărtate.

Avem nevoie de un alt adevăr. Și acesta a fost scris acum cinci sute de ani de Pieter Bruegel cel Bătrân.

Dacă te oprești în fața tabloului său «Recensământul din Betleem», primul lucru pe care îl simți pe piele este frigul.

Aici nu există niciun «spirit de sărbătoare». Aici este o iarnă flamandă umedă și pătrunzătoare din anul 1566. Din cer, soarele roșu apus privește greu asupra satului înzăpezit. Nu încălzește. Atârnă ca o monedă încinsă, abia străbătând ceața înghețată.

Crengile copacilor sunt negre, goale, asemănătoare cu crăpăturile pe tencuiala veche. Gheața de pe râu este gri-verzuie, călcată de sute de picioare.

Această răceală ne este foarte familiară. Este frigul unei lumi inconfortabile, în care unui om mic îi este mereu frig. Bruegel nu înfrumusețează realitatea. El arată viața așa cum este: dură, murdară și infinit de obosită.

Birocrația în loc de minune

Vedem agitație. Zeci de oameni se înghesuie la o casă mare din stânga. Dar nu este o sărbătoare. Este o coadă.

Împăratul Augustus a emis un decret pentru recensământul populației. Fiecare familie trebuie să se întoarcă în orașul strămoșilor lor pentru a plăti impozitul. Și iată acești oameni, lăsându-și treburile, au venit aici prin frig și noroi pentru a da statului banii lor.

În fața noastră este puterea totală a birocrației. La masă stă un funcționar cu o căciulă de blană, scriind într-o carte groasă. Oamenii pentru el sunt doar cifre, rânduri într-un raport, unități fiscale.

În jur fierbe viața grea. Cineva taie un porc pentru a face provizii de carne. Cineva cară un braț de vreascuri. Copiii se învârt pe sub picioare, încurcându-se în poalele hainelor adulților.

Dacă te uiți atent, poți observa un detaliu înfricoșător: lângă peretele casei și în mulțime stau soldați cu sulițe. Pentru contemporanii lui Bruegel, acesta era un indiciu înfricoșător. Pictorul a realizat tabloul într-o perioadă când Țările de Jos natale ale sale gemeau sub ocupația spaniolă. Acești soldați sunt simbolul forței brute.

Lumea din tablou trăiește în frică și tensiune. Toți sunt ocupați cu supraviețuirea.

Toți se grăbesc să se înregistreze pe listă, pentru a nu fi deranjați. Fiecare dintre noi cunoaște acest sentiment de neputință într-o coadă lungă pentru un certificat, această senzație că ești nimeni în fața unei mașini de stat uriașe.

Dumnezeu incognito

Tabloul se numește «Recensământul din Betleem». Dar ne uităm la el și nu înțelegem: unde este, de fapt, Betleemul? Unde este Maria? Unde este Iosif?

În fața noastră este un sat flamand obișnuit. Sute de figurine ocupate cu ele însele. Căutăm cu privirea centrul obișnuit al compoziției – strălucirea, aureolele, extazul. Dar nu există.

Și aici Bruegel face mișcarea sa genială. Ne obligă să căutăm cu atenție pe Dumnezeu.

În centrul tabloului, dar uimitor de neobservat pentru ochi, se mișcă un cuplu. O femeie în mantie albastră, bine înfășurată de vânt, stă pe un măgar. Un bărbat îl conduce de căpăstru. Este cocoșat, pe umăr are un ferăstrău mare de tâmplar, iar alături merge un bou.

Aceasta este Sfânta Familie. Dar nimeni nu le acordă atenție. Absolut nimeni.

Pentru mulțimea din jur, ei sunt doar alți migranți. Alți «veniți», care trebuie să găsească un loc unde să înnopteze. Iosif pare extrem de obosit. Nu știe unde vor dormi astăzi. Maria, probabil, este înghețată, urmează să nască, dar nimeni nu le face loc. Ferăstrăul de tâmplar pe umărul lui Iosif nu este un simbol, este instrumentul său, modul său de a câștiga pâinea.

Culoarea albastră a tăcerii

Bruegel lucrează uimitor cu culoarea aici. Întregul tablou este pictat în tonuri ocru, roșiatice, maronii – acestea sunt culorile lutului, lemnului vechi, zăpezii murdare. Culorile pământului.

Și doar în centru izbucnește o pată de culoare albastră pură, profundă – mantia Mariei.

Această culoare albastră pare străină în această agitație roșiatică. Este rece, dar în același timp ciudat de atrăgătoare. Pare că întregul haos al tabloului – strigătele comercianților, lătratul câinilor, scârțâitul căruțelor – se liniștește exact în acest punct. Lumina nu cade aici din cer în raze. Ea emană din această tăcere. Din felul în care Iosif conduce cu grijă măgarul. Din felul în care Maria își ascunde fața de vânt.

Lumină din coadă

În această tăcere a lui Bruegel se află cea mai mare consolare pentru noi. Pictorul ne spune: cel mai important eveniment din istoria Universului s-a întâmplat exact așa. Fără fanfare. Fără covoare roșii.

Dumnezeu a intrat în lume prin ușa din spate. Nu a venit în palatul împăratului, care a inițiat acest recensământ. A venit în coadă. A devenit unul dintre cei care sunt înregistrați, impozitați, împinși cu coatele. S-a dizolvat în mulțimea de oameni obosiți.

Când privim «Recensământul», încetăm să mai a