Tăcerea sonoră: cum Arvo Pärt a învățat lumea să-l asculte pe Dumnezeu
Cel mai interpretat compozitor de pe planetă scrie muzică care aproape că nu se mișcă. Secretul său – credința ortodoxă și abilitatea de a transforma tăcerea într-o predică.
Trăim într-o epocă a zgomotului agresiv. Sunetele notificărilor, vuietul metropolelor, ritmurile nesfârșite din difuzoarele taxiurilor și centrelor comerciale. Liniștea a devenit un lux, iar pauza – un motiv de îngrijorare. Dar tocmai în această lume zgomotoasă, cel mai interpretat compozitor în viață al planetei a devenit un om a cărui muzică aproape că nu se mișcă și sună ca o șoaptă abia auzită.
Numele lui este Arvo Pärt. El este un creștin ortodox care, prin creația sa, a demonstrat că omul modern, chiar și cel departe de Biserică, tânjește disperat după Dumnezeu.
Paradoxul liniștii
Dacă te uiți la fotografiile lui Arvo Pärt, cu greu l-ai considera o vedetă de talie mondială. Frunte înaltă, barbă albă stufoasă, ochi triști.
El seamănă mai mult cu un bătrân athonit sau un schimnic decât cu un obișnuit al filarmonicilor europene.
Muzica lui este pe măsura înfățișării. Nu are pasaje complicate, nu dorește să distreze sau să șocheze. Ea curge încet, ca timpul în timpul Privegherii de toată noaptea. Și totuși, sălile din Berlin, Londra și New York, care de obicei adună public pentru experimente îndrăznețe, se opresc când sună Pärt.
De ce? Pentru că lumea seculară s-a săturat de propriul zgomot. Pärt oferă oamenilor ceea ce au pierdut – experiența sacrului. Experiența opririi. Experiența întâlnirii cu Veșnicia, care în tradiția bisericească se numește „trezvie”.
Opt ani de pustie
Arvo Pärt nu a fost întotdeauna așa. În anii 1960, în Estonia, el era principalul rebel muzical și avangardist. Scria muzică complexă, disonantă, experimenta cu colaje, provoca. Părea că cariera sa este în ascensiune. Dar brusc, compozitorul a tăcut.
Această tăcere a durat opt ani lungi – din 1968 până în 1976.
Biografii numesc aceasta o criză creativă, dar în limbajul ascezei aceasta a fost o „pustie”. Pärt a înțeles că în spatele complexității formei a pierdut Adevărul.
„Nu știam dacă voi putea vreodată să compun muzică, – își amintea mai târziu Pärt. – În acei ani am studiat cântarea gregoriană și polifonia veche. Am înțeles: este suficient când este cântată frumos o singură notă. Această notă, sau o bătaie liniștită, sau un moment de tăcere mă consolează.”
Tocmai în acești ani de „tăcere” a avut loc cel mai important eveniment din viața sa. Luteran prin naștere, Pärt a acceptat Ortodoxia. Nu a fost un tribut adus modei. A fost o întoarcere la rădăcini, o căutare a acelui fundament pe care să poți construi nu doar muzică, ci viață. Schimbarea credinței i-a oferit un nou limbaj.
Stilul tintinnabuli: vocea sufletului și vocea Îngerului
Ieșind din retragere în 1976, Pärt a prezentat lumii propriul său stil, pe care l-a numit tintinnabuli (din latină „clopoței”).
La prima vedere, această muzică pare înșelător de simplă. Dar în spatele acestei simplități se ascunde o teologie ortodoxă profundă.
Pärt a găsit o modalitate de a transmite în note ideea sinergiei – colaborarea omului cu Dumnezeu.
În majoritatea lucrărilor sale, auzim două voci care se împletesc, dar nu se contopesc:
- Vocea M (Vocea Melodică). Ea se mișcă treptat, trecând de la o notă la alta. Este imaginea sufletului uman – suferind, căutând, uneori greșind, rătăcind pe drumurile pământești.
- Vocea T (Vocea Tintinnabuli). Ea se mișcă doar pe sunetele triadei (do-mi-sol). Este statică, stabilă și omniprezentă. Este imaginea lui Dumnezeu, a Harului sau a Îngerului Păzitor.
Vocea Îngerului nu apasă pe vocea omului. Ea este pur și simplu mereu alături. Oriunde ar merge melodia-suflet, sunetul de sprijin al Treimii o susține întotdeauna. Este o icoană acustică: auzim cum neputința umană se desăvârșește în Puterea lui Dumnezeu.
Canonul Pocăinței în sala laică
În 1998, Pärt a primit o comandă pentru aniversarea de 750 de ani a Catedralei din Köln. Organizatorii, probabil, așteptau o mesă solemnă sau o oratorie. Pärt a scris însă o lucrare corală de două ore, numind-o „Kanon Pokajanen”.
A fost textul complet al Canonului Pocăinței al Sfântului Andrei Criteanul în limba slavonă bisericească.
Imaginați-vă scena: o catedrală gotică uriașă în centrul Europei, un public laic, adesea necredincios, în costume scumpe. Și timp de două ore, corul cântă cuvinte aspre, ascetice: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă.” Fără orchestră, fără efecte speciale.
Pärt a realizat imposibilul: a adus o rugăciune strict bisericească, monahală, în spațiul culturii moderne.
Și cultura a acceptat aceasta cu reverență. Ascultătorii, care nu cunoșteau limba, plângeau la concerte, simțind acea „tristețe aducătoare de bucurie” a pocăinței, despre care vorbesc sfinții părinți.
Un alt șlagăr – „Adam's Lament” („Plângerea lui Adam”). La baza sa stau textele Sfântului Siluan Athonitul. Durerea lui Adam, care a pierdut Raiul și vederea lui Dumnezeu, Pärt a transformat-o într-o tragedie universală. Nu este doar o piesă muzicală, ci o predică despre faptul că rădăcina tuturor relelor noastre este ruptura legăturii cu Creatorul.
Asceza pentru urechi
Muzica lui Pärt este adesea numită „minimalism sacru”. Dar ar fi mai corect să o numim „isihasm muzical”.
În ea, pauzele joacă un rol imens. Pentru Pärt, tăcerea dintre note este la fel de importantă ca și notele în sine. Este echivalentul muzical al luptei cu gândurile. Pentru a auzi frumusețea unui singur sunet, trebuie să elimini tot ce este de prisos, să încetezi să te agiți.
Această muzică nu poate fi ascultată „în fundal” – la volan, în timpul alergării sau spălării vaselor. Ea cere de la ascultător un efort ascetic: să se oprească, să se așeze și să fie. Tocmai de asta se teme și tânjește omul modern.</