Тaina icoanei din Betleem: singura imagine în care Maica Domnului zâmbește

Drumul către Dumnezeu în Betleem începe cu o plecăciune forțată. Stați în Piața Ieslei sub soarele aspru, care albește toate culorile. În jurul vostru, orașul oriental freamătă, miroase a cafea și a calcar încins. În fața voastră se află un zid surd, asemănător unui bastion de cetate. Aceasta este Bazilica Nașterii Domnului. Singurul templu din Țara Sfântă, care a fost cruțat atât de perși, cât și de arabi, și de timp.

Dar nu veți găsi o intrare de paradă. În locul porților mărețe, există o zidărie de piatră, în care a rămas doar o deschidere întunecată, cu o înălțime puțin mai mare de un metru. Acestea sunt „Porțile Umilinței”.

Ghidul vă va povesti despre securitate: trecerea a fost îngustată în Evul Mediu, pentru ca cuceritorii să nu poată intra în sanctuar călare.

Dar aici, în Țara Sfântă, arhitectura reflectă întotdeauna starea interioară.

Nu veți putea intra la locul Nașterii lui Hristos cu spatele drept. Va trebui să vă aplecați. Doar așa, în postura unui călător obosit, puteți păși din lumina orbitoare în penumbra antică.

Pădurea de piatră

În interiorul Bazilicii, aerul are o altă densitate. Este gros, impregnat de secole de rugăciune, ceară veche și tămâie. Zgomotul exterior este tăiat instantaneu de pereții groși.

Ochii se obișnuiesc cu întunericul. Din întuneric apar coloane de piatră roz - această „pădure de piatră” stă aici din vremea lui Iustinian. Sub picioare sunt fragmente de mozaicuri: păsări, noduri geometrice, aur bizantin, șters de milioane de tălpi.

Nava centrală duce la altar.

Acolo, jos, se află Peștera Nașterii - o criptă îngustă, unde o stea de argint marchează punctul de plecare al erei noastre.

Dar înainte de a coborî acolo, pelerinul inevitabil se oprește la coloana dreaptă a coborârii sudice. Acolo, într-un chivot de lemn, în spatele sticlei, ne întâmpină Ea.

Încălcarea regulilor

Aceasta este icoana Maicii Domnului din Betleem. În jurul ei este întotdeauna un cerc dens. Arabi-creștini, greci, etiopieni - toți se întind spre sticlă, lăsând urme de palme pe ea.

Formal, în fața noastră este tipul „Hodighitria”. Pruncul Hristos stă pe mâna stângă a Mamei, ținând o sferă - simbolul puterii. Totul pare canonic și strict.

Dar un pas mai aproape - și vedeți ceea ce nu ați așteptat. Ea zâmbește.

Pentru tradiția bizantină, aceasta este o raritate, aproape o provocare. Suntem obișnuiți să vedem Maica Domnului pe icoane distantă sau tristă. Iconografii o înfățișează de obicei cunoscând viitorul: Ea ține Pruncul, dar vede Golgota. În ochii Ei este acceptarea sacrificiului inevitabil.

Imaginea din Betleem iese din timpul Patimilor. Aici timpul a înghețat în punctul bucuriei absolute. Dumnezeu tocmai a venit. Moartea încă nu există. Există doar Minunea întâlnirii. Și Preacurata ne zâmbește, de parcă ar spune: „Expirați. Nu vă temeți. Dumnezeu este cu noi”.

Darul martirei

Această icoană are o istorie uimitoare. Istoricii de artă văd în ea trăsături nu ale scrisului grecesc, ci ale celui nordic - cald, realist, caracteristic secolului al XVIII-lea.

Această imagine este un dar, adus cu dragoste. Dar există un detaliu care o face deosebit de dragă inimii. Riza care împodobește icoana este confecționată din rochia sfintei cuvioase martire Elisabeta.

Soarta acestei femei este uimitoare. Marea ducesă, care și-a pierdut soțul din cauza unei bombe, nu s-a înrăit. Ea a schimbat rochiile de bal pe veșmintele unei surori de caritate, palatele pe saloanele de spital pentru săraci, iar viața ei s-a încheiat ca martiră într-o mină.

Și iată că rochia ei îmbrățișează imaginea zâmbitoarei Maici Domnului.

Iubirea jertfelnică a unei femei pământești s-a întâlnit aici cu bucuria cerească.

Icoana a supraviețuit multor lucruri. Templul a ars, pereții s-au înnegrit de funingine, epocile și steagurile de deasupra orașului s-au schimbat. Dar Chipul a rămas luminos. Acest zâmbet a strălucit prin fumul incendiilor la fel cum strălucește acum prin întunericul grijilor noastre zilnice.

Terapia bucuriei

De ce mergem la Betleem? De ce stăm la cozi, ne aplecăm de trei ori la intrare? Nu pentru arheologie. Căutăm speranță.

Lumea de astăzi seamănă în mod înfricoșător cu Iudeea din primul secol. Aceeași incertitudine. Aceleași zvonuri (și nu doar zvonuri) despre războaie. Același sentiment că ești un așchiuță în fluxul istoriei. Și dintr-o dată întâlnim această privire.

În icoana din Betleem nu există reproș. Nu există strictețe. Maica Domnului aici nu cere socoteală. Ea este pur și simplu bucuroasă că ați venit la Ea.

Aceasta este „Zâmbetul Întrupării”. Teologii vor spune că astfel icoana mărturisește despre victoria asupra iadului. Dar pentru persoana care stă la coloana sudică, aceasta înseamnă ceva mai simplu și mai personal: nu suntem orfani.

Icoana se află la doi pași de coborârea în Peșteră. Acolo, jos, steaua de argint de pe podea marchează locul unde Cerul a atins pământul. Iar aici, sus, Maica Domnului confirmă: atingerea a avut loc.

Adesea credem că credința este doar durerea pentru păcate și plânsul de pocăință. Este adevărat, dar nu în totalitate. Fundamentul credinței noastre este Bucuria, pe care „nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16:22).

Și dacă Preacurata găsește puterea să ne zâmbească prin două mii de ani de istorie umană, plină de durere, poate că și noi ar trebui să-i zâmbim înap