De ce avem nevoie de un duhovnic, sau ce este duhovnicia adevărată

Sarcina unui duhovnic este să ridice spiritual o persoană, să o ajute să stea ferm în picioare și să o călăuzească pe calea pe care va trebui să o parcurgă singură. Imagine: googleusercontent.com

Duhovnicia în Biserică este un fenomen atât de obișnuit încât nu există nicio îndoială cu privire la necesitatea sa. Și dacă cineva se va îndoi, atunci atât operele sfinților părinți cât și operele scriitorilor duhovnicești moderni ar reuși cu succes să spulbere orice îndoială. De fapt, la fel ca și clerul însuși, au devenit obișnuite și problemele inerente acestui domeniu al vieții bisericești. Și probleme sunt din abundență. Și deși toate aceste probleme nu pot fi examinate concomitent, există câteva lucruri pe care merită să le menționăm.

Cine este un duhovnic

Cine este un duhovnic? Cum el trebuie să fie? Răspunsurile la aceste întrebări se găsesc în mod tradițional în cartea lui Avva Dorotei sau în "Scara Raiului". Și pe parcurs aflăm cât de mult înseamnă să ai un părinte duhovnicesc și ce loc important în viața duhovnicească ocupă ascultarea. Lucruri de fapt importante și necesare. Dar scrise pentru călugări. Și nici măcar pentru toți călugării în general, ci pentru călugării unor mănăstiri concrete. Bineînțeles, acest lucru nu diminuează în niciun fel sensul a ceea ce a fost scris, dar presupune că cel care citește aceste rânduri va avea suficient discernământ pentru a înțelege totul corect și pentru a nu-și măsura propria viață lumească cu măsura mănăstirilor. Din păcate, experiența arată că nu toată lumea are suficient discernământ.

Aici vom face o mică deviere de la subiect și vom prezenta un pic psihologia unui fenomen ca "omul post-sovietic", deoarece la această categorie se referă generația mai în vârstă și cea medie a oamenilor bisericești din țara noastră.

Omul post-sovietic

O persoană post-sovietică s-a format într-o țară în care a funcționat principiul: "statul va decide totul pentru noi". Țara în care s-a născut și a crescut ultima generație de cetățeni sovietici a fost socială, iar cetățeanul ei nu era amenințat cu șomajul. Dimpotrivă, statul a garantat dreptul la muncă cu concediu anual, indemnizații, sporuri, al treisprezecelea salariu, precum și medicamente și educație gratuite. Salariile relativ mici au fost pe deplin compensate de încrederea fermă că avânr o rublă în buzunar, vei putea servi o masă completă în cantina fabricii, iar un kilowatt de electricitate va costa jumătate de bănuț, indiferent de faptul dacă următorul secretar general va muri poimâine sau va scârțîi încă o lună.

În acel stat totul a fost întotdeauna bine, și cum a declarat Mayakovsky, a fost bine cu voce tare. Prin urmare, cetățenii săi nu au avut probleme. După cum se spune acum – cu adaosul "în general". Nu au fost probleme nici chiar dacă erau. Apoi, după cum știm, toate acestea s-au prăbușit peste noapte, iar omul sovietic a devenit brusc post-sovietic: nefiind sigur de nimic, inconștient de sine, complexat, incapabil să facă față problemelor care, așa cum s-a dovedit, au fost, sunt și vor fi cu siguranță în viitor, cu disperare având nevoie de cineva care i-ar putea prelua problemele de pe umeri, și dacă nu chiar probleme, atunci cel puțin responsabilitatea. Nu vă grăbiți să mă învinuiți pentru o caracterizare excesiv de grotească – nu sunt înclinat să afirm că noi toți cei care am venit la Biserică din URSS suntem în întregime așa. Însă fiecare din noi, fie cât de puțin, dar așa este. Tineretul modern nu este mai puțin infantil, dar din motive complet diferite și nu vom vorbi despre asta acum.

În pragul bisericii

Acum să ne imaginăm o persoană post-sovietică pe pragul unei biserici. Pentru ea totul este pentru prima dată și din nou este timid sub privirea mohorâtă a bătrânelor din biserică, ezită să se apropie de preot, face primii pași în credință cu multă nesiguranță. Apoi se obișnuiește, își formează un cerc social. Umblatul la biserică devine un obicei, participarea la Taine devine o necesitate, interesul este satisfăcut la biblioteca parohială sau prin resursele de pe Internet. Și iată că omul află că face totul greșit. Va merge el ca pelerin la o mănăstire, unde va fi întrebat cu strictețe în spovedanie dacă are un duhovnic. Va găsi înțelegere într-o conversație cu cineva pios, care îi va explica că fără ascultare nu este posibilă viața duhovnicească. Va citi pur și simplu viața cuviosului Dositeu sau ceva despre tăierea voiii proprii la cuvioșii Varsanufie și Ioan?

Orice nu s-ar spune, gândirea unei persoane post-sovietice, înmulțită de dorința de mântuire și, adesea, de o ardoare neofită, este ușor stimulată la căutarea imediată a unui duhovnic. Și nu pur și simplu a unui duhovnic, ci a unui duhovnic căruia îi vei putea încredința viața și voința și, în mod firesc, responsabilitatea pentru tot și pentru toate. Oare este necesar să menționăm că o asemenea căutare se încheie inevitabil cu succes? Dubios, desigur.

"Manipulatorul" sau "primul găsit"

Astfel omul poate ajunge la un manipulator experimentat și pățit, pentru care sfintele veșminte reprezintă doar un mijloc de a-și satisface propriile pasiuni. De regulă, lăcomia: "vinde apartamentul, cumpără o căsuță în satul de lângă biserică, iar banii să mi-i donezi pentru veșnica pomenire", sau mândria: "lasă serviciul, vei planta varză cu susul în jos în grădina mea". Adevărat, se întâmplă adesea ca manipulatorul să le îmbine cu pricepere pe ambele, iar atunci de regulă în jurul său se formează o sectă pseudo-ortodoxă, ca în cazul fostului schiegumen Serghei Romanov.

Situația nu este mai bună dacă cel care caută găsește un "părinte duhovnicesc" în primul preot pe care îl întâlnește. Dacă manipulatorul, cinic și intenționat, îl conduce pe nefericit pe o cale greșită, atunci cel puțin această cale va fi una. Și o singură rătăcire. În schimb șansele de a se dezamăgi de-a lungul timpului de "duhovnicul" interlop și de a vedea, mai devreme sau mai târziu, adevărul, neplăcut și dureros, dar totuși adevărul, sunt incomparabil mai mari. Dacă însă cineva s-a încredințat în mâinile unui preot neexperimentat, fie chiar având o credință sinceră, atunci probabil că nimeni nu va putea prezice în care punct al curbei spirituale el se va situa în momentul următor. Se va ciocni cu instrucțiuni ridicole, un interes nesănătos pentru subiecte prea personale și binecuvântări absurde

O mulțime de sfaturi, "bune" și diferite...

Am avut ocazia în trecut să cunosc un stareț, care pe lângă slujirea în parohie, era în același timp duhovnicul unei mici mănăstiri de maici. Așadar, surorile din acea mănăstire, în majoritate tinere și sănătoase, care se ocupau în principal cu munca la câmp și cu îngrijirea animalelor, aveau voie să se spele o dată pe lună. Cu binecuvântarea duhovnicului.

Însă aceasta este o mănăstire. Dar câți preoți sunt în parohiile noastre care, de exemplu, pot mustra dur un fiu duhovnicesc pentru că a cumpărat un smartfon fără binecuvântarea lui, sau interzice să ai unui câine acasă, sau por interveni în planurile de a se angaja sau alege un serviciu? La urma urmei, câte căsătorii nefericite s-au încheiat cu divorțul pentru singurul motiv că duhovnicul a decis că are dreptul să aranjeze viața de familie a păstoriților săi? Totul a început cu cele mai bune intenții, și se termină adesea cu grave probleme psihologice, o viață în ruină sau cu pierderea credinței

Începe cu tine însuți

Bineînțeles, puteți să vă indignați și să întrebați: unde este ierarhia? De ce au fost și sunt duhovnici tineri și "guru" în veșminte, dar Biserica tace? Trebuie să menționez că acum câteva decenii acest subiect a fost discutat activ atât în ​​mediul preoțesc, cât și în cel arhieresc. Au fost publicate apeluri ale episcopilor și decizii ale ierarhiereilor. Cu toate acestea, ultimii ani au arătat clar că problema pseudo-duhovniciei nu poate fi rezolvată doar prin măsuri disciplinare. Problema nu constă doar în faptul printre preoți există oameni care sunt predispuși la manipulare sau pur și simplu neexperimentați, ci că tinerii duhovnici și "guru"” sunt solicitați de o anumită parte a păstoriților noștri. Și anume de persoanele cărora le este frică de responsabilitate, care tind să-și transpună problemele asupra celorlalți, care nu știu să facă o alegere.

Sarcina duhovnicului nu este de a înrobi o persoană, de a o conduce în Împărăția Cerurilor cu arcanul, de lua în mâinile sale viața altcuiva. Se poate spune că sarcina sa este exact contrariul: să crești o persoană duhovnicească, să o ajuți să stea în picioare și să o direcționeze pe calea pe care trebuie să o parcurgă singură. Să înveți omul să se folosească de libertatea dată de Dumnezeu. Să-l pregătești pentru o viață duhovnicească independentă, fiind când este necesar un conducător, un sfătuitor, un molitvelnic.

Preotul trebuie să învețe el însuși aceste lucruri, iar abia apoi să-și învețe păsatoriții. Și, bineînțeles, să nu stimuleze atutidinea greșetă, nesănătoasă față de persoana sa, să nu permită să fie înălțat pe piedestal, să nu cedeze dorinței fiilor săi duhovnicești să devină conducătorul vieții lor și purtătorul responsabilității lor.

Tot la ce fac apel este responsabilitatea. Călugării, preoția albă, mirenii. Dacă fiecare va fi responsabil pentru propria viață și viața aproapelui, va răspunde pentru deciziile și acțiunile sale, pe de o parte, și nu va interveni în spațiul personal al altei persoane, pe de altă parte, vor apărea mult mai puține probleme în domeniul îndrumării duhovnicești. Și bunul Dumnezeu să ne ajute!

Săracul Lazăr: cel mai bun mijloc de a scăpa de iad

Predica de duminica.

Nu alerga după gânduri, trăiește în tăcere

Războiul ne amintește iar și iar că suntem doar pulberea pământului.

De ce sunt atât de diferite crucile purtate de oameni?

27 septembrie este ziua Înălțării Sfintei și de Viață Dătătoare Cruci a Domnului.

Virtutea de a ierta este condiția principală pentru mântuire

Predica din Duminica unsprezecea după Rusalii.

Omul nu mai este "homo sapiens"

Predica pentru Ziua Creației lui Dumnezeu.

Ne uităm la valuri și de aici provin toate necazurile noastre

Predică de duminica.