Cu cât biserica este mai întunecoasă, cu atât ea are mai multă lumină

Catedrala Alexandru Nevski din Paris. Imagine: Flicre

"Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr" (Efeseni 5:8-9).

Calea spre lumină trece prin deșertul propriului suflet. În Egipt, unde Faraonul stă pe un tron ​​de fier cu lumini de neon intermitente, în acel Disneyland pornografic, unde biomasa umană a consumatorilor caută "pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii" (1 Ioan 2:16-17), această lumină nu poate fi găsită. Trebuie să părăsești Egiptul, să fii lăsat singur cu frigul, foamea și singurătatea deșertului fără apă, riscând să mergi în necunoscut. Va trebui să navighezi doar după stele – în acea perioadă de timp în care cerul este strălucitor și vântul nu ridică furtuni puternice de nisip. Aceasta este calea fiecărui suflet către Împărăția Cerurilor.

Singurătatea fizică, tăcerea exterioară, concentrarea sunt necesare pentru oricine tinde spre o viață contemplativă. Trebuie să fugim de oameni și de lume, de toată acea paletă diversă de experiențe, sentimente, emoții în care sufletul nostru este cufundat în fiecare zi. Dar scopul unei astfel de singurătăți nu ar trebui să fie evadarea de oameni, ci dragostea pentru Dumnezeu. Adevărata singurătate nu este un gol din exterior, ci un abis care se deschide în miezul sufletului.

Adesea poți auzi că principalul lucru pentru un ascet nu este singurătatea geografică, ci singurătatea interioară, sinceră, aceea care se află adâncul nostru. Pe de o parte, acest lucru este corect. Dar, pe de altă parte, este imposibil să o atingi aceasta stare până când omul nu va avea o cameră, un colț, un loc în care să poată rămâne în singurătate fizică. Fără experiența păcii interioare, nu vom putea să o simțim și să învățăm să o găsim în noi înșine până când nu vom începe fizic să ne separăm de zgomotul neliniștit și agitația lumii. La începutul acestui drum este necesară singurătatea fizică. Ea rupe firele văzului și auzului care ne leagă de alți oameni. "Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns...." (Matei 6:6).

Fiecare dintre noi ar trebui să aibă propria "peșteră a tăcerii" în care să ne putem ascunde de tot ce este exterior. Bisericile antice au fost construite în așa fel încât să fie cât mai puțină lumină. Amurgul, luminat de pâlpâirea liniștită a lumânărilor, este mult mai propice concentrării în rugăciune decât bisericile luminate de candelabre uriașe cu lămpi electrice strălucitoare. Uneori este important ca omul care se roagă să îngenuncheze undeva într-un colț al bisericc și, în același timp, să rămână neobservată de ceilalți, astfel încât să poată plânge fără a atrage atenția asupra sa.

Dragostea pentru o astfel de atmosferă de rugăciune m-a obligat într-o zi să sărbătoresc Paștele fără a apela la iluminatul electric. Mica noastră biserică, care găzduia cel mult câteva zeci de oameni, era luminată exclusiv de luminile pâlpâitoare ale lumânărilor vesele de Paște. Și, în pofida acestei abordări foarte neobișnuite a slujbei de Paște, în opinia mea, slujba a fost un succes și nu am regretat decizia. 

Acolo unde nu există mister, nu poate exista contemplare. Și nu va exista contemplare acolo unde nu există singurătate. Un creștin cu experiență poate, desigur, să trăiască într-o pace profundă și în mijlocul agitației lumii, dar chiar și el va avea nevoie de perioade de singurătate completă. Dar dacă o persoană gustă această tăcere, cunoaște în inima sa dulceața singurătății, nu va uita niciodată prospețimea ei. Sufletul însuși va începe să lupte pentru această pace, să caute locuri în care să poată fi singur cu Dumnezeu.

Din păcate, viețile noastre sunt pline de vanitate lumească. Cel mai rău lucru este că noi înșine generăm cea mai mare parte a acestei agitații. Acest lucru se întâmplă din cauza reacții de apărare a minții noastre. Ea nu vrea ca sufletul să plece de la  în necugetarea tăcerii rugătoare. Prin urmare, omul își umple propriul gol, de regulă, cu activitate fără sens, înzestrându-l cu conținut pseudo-duhovnicesc.

Nici o sumă de fapte, chiar și cele mai bune, nu poate da sufletului ceea ce îi poate da rugăciunea. Doar ea singură îl poate conduce la liniște și tăcere. Când mintea este îndreptată către lume, deșertăciunea domină sufletul, când înăuntru vine mântuirea, un atribut obligatoriu al căruia este eliberarea de tot ce este exterior. Mintea își cunoaște doar propriile activități, pentru că toată constă din gânduri. Ea nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu sau lucrurile lui Dumnezeu. Numai duhul omului, creat după chipul și asemănarea Lui, îl cunoaște pe Dumnezeu.

Cuvintele rostite, oricât de frumoase ar fi, cărțile citite, chiar dacă sunt sute, diplomele și titlurile academice nu ne apropie nici măcar un pic de cunoașterea lui Dumnezeu. Prin urmare, cel mai bun început al mântuirii este să nu mai trăiești cu o minte agitată, să vorbești tot felul de prostii și să înveți să-L înțelegi pe Dumnezeu în tăcerea inimii, izolându-te de lume și de oameni în tăcerea unui duh pașnic. Nu-L putem găsi pe Dumnezeu în trecut sau în viitor. El, veșnic viu și tânăr, este mereu aici, în prezent. Dumnezeu ne aude și ne iubește. El așteaptă ca noi să-I acordăm atenție, rupându-ne de alergarea noastră fără minte în jurul lumii.

Atâta timp cât corpul este principalul lucru pentru noi, vom trăi în necazuri. De îndată ce Dumnezeu devine principalul lucru pentru noi, El ne va lua asupra Sa durerile și ne va da libertate. De fapt, avem nevoie de tristețe doar pentru a învăța să privim mai des la Rai. Viața duhovnicească începe din momentul în care, încă de dimineață, învățăm să petrecem ziua într-o stare pașnică a sufletului. Atunci o astfel de viață, când acest obicei prinde rădăcini, se poate transforma treptat într-una duhovnicească, când duhul începe să se trezească și mintea lasă loc intuiției. Adevărul este că tocmai așa, fără luptă, mintea nu va renunța la conducerea sa și va construi tot felul de intrigi și ispite. Novicii i-au spus bătrânului: "În învățăturile voastre, părinte, auzim constant că mântuirea necesită, în principiu, doar răbdare". - "De ce numai răbdare, copiii mei? – răspunse bătrânul. "Este nevoie de multă, multă răbdare".

Nimeni nu poate aduce mai mult rău omului decât el însuși. În fiecare zi ne învăluim sufletul într-un văl gros de gânduri. Prin urmare, în jurul nostru este lumina lui Dumnezeu, dar în interiorul nostru este întuneric adânc. Toată deșertăciunea lumii se potrivește cu ușurință în mintea noastră mică, care este jucăria pe chee. El judecă și rejudecă totul pentru a ne hrăni apoi cu un terci de păreri false și născociri.

"Tăcerea duhului nu este indiferența moartă și cinică a unei minți reci. Aceasta este cea mai profundă compasiune în Hristos pentru tot ceea ce trăiește în această lume: pentru toți oamenii și pentru toate națiunile, indiferent de obiceiurile și credințele lor, aceasta este milă fără margini pentru fiecare bulgăre de viață și fiecare fir de iarbă, această dorință de a proteja, de a păstra, înmulțiți și duceți la tot Harul Divin. Aceasta este pacea lui Hristos, dorind bunătatea lui Dumnezeu tuturor: "Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus". (Filipeni 4:7) (Cuviosul Simon Antonitul Bezcrovnâi) .

Săracul Lazăr: cel mai bun mijloc de a scăpa de iad

Predica de duminica.

Nu alerga după gânduri, trăiește în tăcere

Războiul ne amintește iar și iar că suntem doar pulberea pământului.

De ce sunt atât de diferite crucile purtate de oameni?

27 septembrie este ziua Înălțării Sfintei și de Viață Dătătoare Cruci a Domnului.

Virtutea de a ierta este condiția principală pentru mântuire

Predica din Duminica unsprezecea după Rusalii.

Omul nu mai este "homo sapiens"

Predica pentru Ziua Creației lui Dumnezeu.

Ne uităm la valuri și de aici provin toate necazurile noastre

Predică de duminica.