Lavra de la Poceaev a rezistat în perioada bolșevicilor, vom rezista și azi

Mitropolitul Vladimir de Poceaev. Imagine: UJO

Mitropolitul Vladimir de Poceaev, într-un interviu exclusiv pentru UJO, vorbește despre viața sa în lume și în mănăstire, despre minunile și canonizarea Sfântului Amfilohie de Poceaev, precum și cum credincioșii îndură astăzi ura și răutatea răspândită de autorități în societate.

– Înaltpreasfinția Voastră, autoritățile și resursele mass-media de astăzi întorc societatea împotriva Bisericii canonice. Cu fiecare zi ce trece, credincioșilor le este din ce în ce mai greu.  Cum am putea suporta toate acestea?

– Din păcate, aceasta este realitatea timpului nostru. Dar așa cum a spus înțeleptul Solomon: "Totul trece și va trece și acesta...". Știți despre persecuția Bisericii dezlănțuită de Hrușciov în anii 1960. Lavra noastră a supraviețuit în acele vremuri grele, Maica Domnului și preacuviosul Iov al Poceaevului i-au apărat pe frații mănăstirii, deși au fost multe arestări și închisori. Așa că astăzi trecem prin multe încercări. Dar și acestea vor trece...

Călugării de la Poceaev, anii 1980

– Cu 44 de ani în irmă, pe când aveați doar 21 de ani, ați întrat în obștea mănăstirii de la Poceaev. Doi ani mai târziu ați fost tuns la călugărie cu numele Vladimir. Și după 16 ani, obștea monahală v-a ales ca stareț. Recent, în decembrie, s-au împlinit 24 de ani de la sfințirea voastră episcopală. Adică Dumnezeu v-a ales pentru slujba monahală încă din tinerețe, aproape din copilărie. Oamenii laici sunt adesea surprinși: cum este posibil să devii călugăr, să-ți dedici toată viața lui Dumnezeu, să renunți la toate plăcerile lumești, confortul familiei, paternitate, viața în societate? Este o chemare?

– Adesea, un călugăr nu poate da niciun răspuns încăpător despre motivul pentru care s-a călugărit. În lume, deseori oamenii cred că el nu și-a putut găsi un loc în societate, sau din cauza unei dezamăgiri sau altceva. Iar călugărul răspunde concret: "Dumnezeu m-a chemat". După părerea mea, sămânța credinței se pune în copilărie. Cel puțin așa a fost cu mine.

Copilăria

M-am născut la 15 august 1959 în satul Molodia, raionul Hliboca, regiunea Cernăuți, într-o simplă familie evlavioasă de țărani. Încă din copilărie am lucrat prin casă, ne-am rugat acasă și am citit Cuvântul lui Dumnezeu. Îmi plăcea să cânt la slujbele bisericești. Părinții noștri au cântat, iar noi, copiii, am cântat încă din copilărie... Am cântat doar cântece duhovnicești. De sărbătorile de Crăciun, ne organizam cu copiii, umblam cu colindatul prin sat. Aveam mereu la noi un instrument muzical, un acordeon cu nasturi sau o armonică. Aceasta era acea atmosfera care a fost inerentă tuturor oamenilor și locuitorilor satului nostru. A existat credință, deci, Dumnezeu era cu noi.

– Dar ați trăit atunci în perioada sovietică. Și mașina atee funcționa la capacitatea maximă...

– Știți că Volyn, Galiția, Bucovina – aceste regiuni vestice nu au suferit atât de mult de ateismul total pe cât au suferit alte regiuni ale Ucrainei. Până în 1939, am fost în componența României, Volynul și Galiția au fost fost în componența Poloniei, iar Transcarpatia – în componența Ungariei. Am mers la biserică încă din copilărie și nu ne era frică de nimic. Am înțeles că profesorii noștri de școală știau cine merge la biserică și cine nu, dar nu exista o asemenea hărțuire directă. Observ că Bucovina noastră, slavă Domnului, nu a suferit atât de mult din cauza invaziei ateiste. După al Doilea Război Mondial, acel control ateu a fost complet epuizat. Adevărat, au fost câteva cazuri izolate din partea structurilor proguvernamentale. Infectați de acel duh ateist, cei de la partid au căutat să-și impună ideologia distructivă. Dar oamenii noștri  sunt credincioșii și nu a cedat acestor atacuri individuale.

Umblam la biserică încă din copilărie, ne spovedeam, ne împărtășeam. Am auzit că printre învățători sunt oameni credincioși, îi căutau cine umblă la biserică și cine se împărtășește. Dar nu i-am văzut niciodată și nu m-au interesat. Familia noastră era permanent în biserică, la fel ca strămoșii noștri cu secole în urmă. Și nimeni nu ne-a deranjat sau ne-a jignit. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru aceasta. În general, în fiecare sat de lângă noi erau biserici mari din cărămidă. Și în fiecare biserică cânta câte un cor masculin, format din 20-30 de persoane. Ce înseamnă acest lucru? Credința a fost firească, fără restricții, și a cuprins întregul ținut! Toate sărbătorile, toate tradițiile – au fost păstrate de tot poporul. Au postit, s-au rugat, s-au pocăit, au săvârșit parastase, slujbe de înmormântare și, cel mai important, au primit Sfintele Taine ale lui Hristos. Adică oamenii trăiau în Hristos și Hristos era cu ei.

– Vlădica, care sunt cele mai vii amintiri din copilăria dumneavoastră?

– Probabil, pe lângă sărbătorile de Paști și ale Sfintei Treimi, acestea sunt sărbătorile de Crăciun. Pentru că tot satul sărbătorea și cânta. De la tineri până la bătrâni, slăveau venirea Mântuitorului Hristos în lume. Și până astăzi aceste tradiții sunt păstrate. După cum se spune, așa a fost, așa este... Poate că unele lucruri s-au schimbat. Acum există internetul, propaganda permisivității, promiscuității, așa că generația tânără are mai multe ispite. Și este mai greu să reziști.

Educația noastră a fost puțin diferită. Părinților noștri le păsa, în primul rând, de mântuirea sufletului. Iar mediul nu era atât de dăunător pentru duhul omului credincios. Și oamenii erau ocupați. După școală aveam mereu ceva de făcut acasă. Lucram sâmbătă dimineața. Și sâmbătă seara și duminică dimineața toată familia era mereu la slujbă. Nimeni nu ieșea din curte doar ca să facă o plimbare. Și când colegii mei au crescut, au plecat să lucreze la fabricile din oraș, alții au plecat la studii – nu era timp nici pentru lenevie. Iar lenevia este mama tuturor viciilor, precum spun sfinții părinți.

În zilele noastre, tinerii au mai mult timp, mai puține responsabilități și mai multe ispite. Cine va umbla pe lângă vacă sau porci, le va hrăni, va cultiva grădinile și va colecta recoltele? Poate doar câțiva. Toți caută confortul. Din păcate, standardul Occidentului și valorile sale au devenit "vițelul de aur" în lumea modernă...

Dar, totuși, familiile cărora le pasă de educația duhovnicească nu sunt lăsate fără de grija deosebită a lui Dumnezeu.

Mănăstirea Hreșciatic

Mănăstirea Hreșciatic

– Cum Providența lui Dumnezeu a legat viața Dumneavoastră de mănăstirea Hreșciatic?...

– Preacuviosul Amfilohie de Poceaev reamintea adesea: "A trăi viața nu înseamnă a traversa un câmp". Când am fost trimis de la Poceaev la Hreșciatic la începutul anilor 1990, episcopul conducător era actualul nostru Preafericitul Mitropolit Onufrie. A venit odată de sărbătoarea mănăstirii noastre din Poceaev, unde mă nevoiam deja timp de 10 ani, și a spus: "Nu avem stareț în Hreșciatic în prezent. Ai fi în stare să duci o asemenea ascultare acolo?". Eu am răspuns: "Dacă Sfântul Sinod mă binecuvântează și mă aprobă, voi duce o asemenea ascultare, Vlădica". Aceasta s-a întâmplat pe 26 iunie 1991. Dar când, chiar înainte de această conversație, am ajuns acolo și am văzut că mănăstirea are doar o bisericuță care poate găzdui doar 20 de persoane, m-am gândit atunci: dacă rămân aici, va trebuie să zidesc o biserică.

Și Vlădica Onufrie a binecuvântat: "Construiește o biserică acolo". Acolo am îndeplinit ascultarea timp de mai bine de un an. Și în această perioadă, Dumnezeu ne-a ajutat la restaurarea mănăstirii și la construirea unei biserici în cinstea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, iar în partea de jos a bisericii – s-a sfințit Sfânta Masă în cinstea Bunei Vestiri a Maicii Domnului. Au fost construite, s-ar putea spune, pe un câmp deschis. Vechea mănăstire este situată pe versanții Nistrului, iar noi am construit-o pe un câmp, la marginea mănăstirii. Și acum se vede din Ternopil, din Zalișciki, de peste tot... Și găzduiește mulți pelerini.

Atunci s-a împlinit o profeție despre care nu știam, dar care, după cum am aflat mai târziu, a fost spusă de preacuviosul Cucșa din Odesa cu mulți ani înainte... Prin rugăciunile sale, Dumnezeu să ne miluiască... În timpul persecuțiilor lui Hrușciov, preacuviosul a fost transferat de autoritățile atee la Lavra de la Poceaev. Și iată că el, în calitate de stareț și duhovnic, s-a bucurat de o mare autoritate, și mulți oameni îl căutau.

Desigur, autoritățile competente nu au fost mulțumite de acest lucru și, după ceva timp, preacuviosul a fost trimis la mănăstirea Hreșciatic. Și când mănăstirea Hreșciatic a fost închisă, s-a strămutat la Odesa, unde trei ani mai târziu, la 24 decembrie 1964, a adormit în Domnul. Iar pe 24 decembrie 2024 s-au împlinit 60 de ani de la adormirea sa...

Când a fost la mănăstirea Hreșciatic, le-a spus fiilor săi duhovnicești: "Urcați pe munte și priviți unde va fi biserica în viitor". Oamenii s-au ridicat, nu au văzut nimic – un câmp pe deal. Nu existau semne ale viitoarei biserici. Acolo se afla o stâncă, se înalța deasupra micilor clădiri monahale. În anii 1990, când am fost trimis acolo să fiu stareț, am văzut că nu era suficient spațiu pentru pelerini în acea bisericuță. Mai devreme, cu mult înainte de asta, am fost la mănăstirea Hreșciatic. Apoi, la începutul anilor 1980, episcopul Varlaam (Iliuşcenko) era episcopul de Cernăuţi, iar eu eram subdiaconul lui după ce am încheiat serviciul militar. Așa că am ajuns în Hreșciatic, acolo era un centru turistic. Am luat apă din izvorul sfânt. Și atunci episcopul mi-a spus: "Tu vei fi stareț aici". Ulterior, am uitat de această profeție. Dar chiar am devenit egumen și acolo am fost numit stareț.  

A trecut puțin timp, vlădica Onufrie, frații și pelerinii au urcat pe acel munte într-o procesiune religioasă. Și episcopul Onufrie a sfințit locul pentru construirea bisericii.

– Da, aceasta este o nouă istorie a Hreșciaticului, despre care puțini oameni știu...

– Apoi, după cum am spus, într-un câmp deschis, fără finanțare sau ajutor, am început să pregătim un loc pentru biserică. Și cu timpul, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost construită în decurs de un an. Au apărut unele mijloace, slujitorii lui Dumnezeu au venit în ajutor și ne-am construit biserica. Am instalat electricitate, am achiziționat materiale de construcție și utilaje de construcții. Aș spune că este o minune. Pentru că însuși Ioan Botezătorul ne-a ajutat, iar noi am fost doar executanți. Așa se întâmplă întotdeauna când se face o lucrare pentru Dumnezeu. Când catedrala (pentru că această clădire bisericească are mai multe altare) a fost gata, au sosit niște maici bătrâne – fiice duhovnicești ale Preacuviosului Cucșa. Atunci au spus că preacuviosul a profețit că va fi o biserică pe acest munte. Înainte de asta, nu auzisem și nu știusem nimic despre aceste profeții... Acum biserica stă în picioare și împodobește pământul nostru, îl sfințește cu rugăciunile sale.

- Vlădica, va-ți întors în curând la Poceaev. Cum s-a întâmplat aceasta?

– Atunci stareț al Lavrei era vlădica Teodor (Gaiun), acum Mmtropolitul de Kameneț-Podilsk și Gorodok. M-a invitat să renasc corul de bărbați. În fiecare vineri de la Poceaev venea o mașină pentru mine și, astfel, timp de cinci luni, până la sfârșitul toamnei, mergeam să conduc corul și reveneam înapoi la Hreșciatic. Apoi a venit frigul, drumurile au fost spălate și mi-am dat seama că o asemenea asultare pur și simplu nu era în puterea mea. Apoi vlădica Teodor și vlădica Serghie s-au dus la vlădica Onufrie al Cernăuților și al Bucovinei și l-au rugat să mă lase să plec de la Hreșciatic, iar eu m-am întors în Lavră. Era 5 noiembrie 1992, în ajunul cinstirii icoanei "Bucuria tuturor celor întristați". Așa că m-am întors la Lavră, la ascultare de regent și, pe lângă aceasta, am fost numit econom al Lavrei. Iar când, în 1996, vlădica Teodor a fost  transferat la catedra din Kameneț-Podilsk, obștea mănăstirii, din trei candidați, m-au ales stareț pe mine, nevrednicul.

Anii de stareție

Lavra de la Poceaev

– Care a fost relația dumneavoastră cu obștea mănăstirii, în special cu acei călugări în etate care au trecut prin tortură și exil pe timpul lui Hrușciov?

"Toți mă cunoșteau foarte bine când am venit aici un băiat de 21 de ani îmbrăcat în costum. Devenind ulterior novice, le-am văzut viața sfântă și asceza, am apelat la ei pentru îndrumări duhovnicești și am fost călăuzit de sfaturile și binecuvântările lor. Adică ma-m format ca viitor călugăr, sub ochii lor. Și deja în statutul de stareț al Lavrei, le-am simțit sprijinul, rugăciunile înălțate pentru mine, păcătosul. Am făcut ascultări monahale generale: în cor, trapeză, ajutor al protopopului, paraclisier. Am organizat și un cor de bărbați la Lavra de la Poceaev.

Obștea monahală a Lavrei de la Poceaev cu starețul ei

Au văzut cum eu mă atașam față de ascultare și, evident, au apreciat acest lucru. Și când m-am întors din Hreșciatic (înainte de Postul Mare în 1993), am fost numit să slujesc ca econom al Lavrei și am început activitățile economice în mănăstire. Am îndeplinit această ascultare până când am fost ales stareț în paralel cu ascultarea de regent al unui cor episcopal mare. Și obștea monahală a văzut ce s-a făcut în patru ani cu ajutorul lui Dumnezeu. Și cred că da, prin harul lui Dumnezeu, am fost ales stareț.

– Vlădica, se știe că a avut loc un vot secret din trei candidați cu participarea obștii monahale pentru înalta funcție de stareț. Cum au fost distribuite voturile?

– Din câte îmi amintesc, au fost două voturi pentru un candidat, nouă pentru al doilea și pentru mine, nevrednicul, au votat 39 de oameni. Iar călugării mai mari m-au susținut, m-au apreciat și le sunt foarte recunoscător pentru asta. Și să le fie veșnică lor pomenire. Și chiar nădăjduesc că mă voi întâlni cu ei în acea lume.

Canonizarea Sfântului Amfilohie

– Vlădica, să întoarcem pagina amintirilor dumneavoastrră și să trecem la canonizarea Sfântului Amfilohie al Poceaevului. Cum s-a întâmplat aceasta?

– În anii 1970, eram la cimitir și am văzut cum oamenii luau pământ de pe mormântul Sfântului Amfilohie.

Preacuviosul Amfilohie

În anii 1980, am fost uimit de cum oamenii luau literalmente pământ de pe mormânt, săpând gropi întregi acolo. Și din nou am auzit că oamenii se vindecau, că Amfilohie îi ajuta pe toți cei care se rugau la mormântul lui. Iar când am devenit stareț, am început să dezvolt ideea că este necesară canonizarea lui", a spus vlădica.

Potrivit ierarhului, unul dintre cei vindecați a lucrat în mănăstire până la o vârstă foarte înaintată: "Au fost multe minuni. Una dintre aceste minuni s-a întâmplat cu Oleg Telemaniuk. Medicii le-au spus părinților săi să pregătească sicriul, deoarece nu va trăi și că va muri în curând. Părinții lui, cu ultima speranță, l-au adus la călugăr, iar acesta a spus că îl va vindeca. Oleg a trăit până la 90 de ani, iar după însănătoșirea sa a lucrat la mănăstire ca șofer încă mulți ani".

Starețul Lavrei a spus că Întâistătătorul de atunci al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, mitropolitul Vladimir, în vizitele sale la Poceaev, venea la mormântul sfântului și comunica cu oamenii pe care acesta i-a vindecat. La scurt timp, mitropolitul de Poceaev s-a adresat oficial la Sfântul Sinod cu cererea de canonizare, iar Preafericitul Părinte Vladimir le-a permis să înceapă procesul de descoperire a osemintelor nestricate.

Ziua cinstirii Sfântului Amfilohie al Poceaevului

"Am realizat acestea, am descoperit moaștele și a avut loc actul de canonizare. Iar când am scos din altar moaștele sfântului și am cântat troparul, condacul și mărirea (iar înainte de aceasta în biserică domnea o liniște de rugăciune), s-a ridicat atunci un urlet al demonizaților. Strigatul lor înăbușea corul arhieresc. Îmi amintesc de reacția Preafericitului Părinte Vladimir și a arhiereilor care au rămas uimiți de ceea ce au văzut. Poate că unii oameni au avut unele îndoieli cu privire la canonizare înainte de acel moment, știți, că omul poate avea îndoieli din cauza slăbiciunii sale. Dar aici s-a arătat adevăratul fapt al sfințeniei!", a spus mitropolitul și a adăugat că răcnetul demonizaților s-a potolit doar atunci când a fost cântat Tatăl Nostru.

Era acolo și vlădica Nifon. L-a cunoscut pe preacuviosul încă din copilărie, a venit la el și i-a spus că vrea să intre la seminar. Dar auzea doar cu o ureche și cu o asemenea boală era imposibil să intre în seminar. Călugărul l-a ajutat. Nifont a trecut comisia și a fost înscris la studiile de seminar. Și ulterior a absolvit și și-a continuat studiile la academie. Și de-a lungul timpului a devenit mitropolit de Luțk și Volyn.

A mai fost un caz: actualul mitropolit Pitirim de Nikolaev și Oceakov a venit cu mama sa la sfânt în timp ce studia la academia teologică. Iar călugărul i-a spus mamei sale: "Pregătiți haina monahală".

El i-a mai prezis actualului mitropolit Augustin de Bila Țerkva că va deveni arhiereu. Acasă mama lui îl numea "Signalman" și nimeni nu știa despre aceasta. Iar când a venit pentru prima oară la călugărul Amfilohie, sfântul i-a spus: "Signalmanule, de ce nu asculți de mama ta?". Nimeni nu știa de această poreclă, dar i s-a descoperit preacuviosului. Dar înainte de asta, călugărul a vorbit cu copilul personal, deoarece băiatul era foarte activ și făcea adesea diverse năzdrăvănii. De exemplu, a sărit dintr-un copac înalt când Gagarin a zburat în spațiu. Iar preacuviosul îl povățuia. Și părinții lui Augustin (tatăl său era preot) au rămas surprinși: cum se poate așa ceva? Doar noi și fiul nostru știm despre asta!

Dar mai trebuie spus ceva despre acest urlet demonic. S-a potolit doar când a fost cântată rugăciunea Tatăl Nostru. Și după slujbă, când toți plecau, din nori pe cer au apărut trei cruci.

Catedrala Schimbarea la Față a Mântuitorului

Catedrala Schimbarea la Față a Mântuitorului

Când am venit aici, la Lavră, am văzut mereu că sunt atât de mulți oameni încât Catedrala noastră Adormirea Maicii Domnului pur și simplu nu-i putea găzdui. Și mi-am dat seama că avem nevoie de o altă biserică mare. De sărbătorile mari – Adormirea Maicii Domnului, Icoana Maicii Domnului de la Poceaev, în zilele de pomenire a Sfântului Iov de la Poceaev, Sărbătorile Împărătești – trosneau oasele oamenilor, vorbind la figurat. Toți doreau să se atingă de sfintele moaște și să participe la slujbe, dar nu toți reușeau. Asistau la slujbe în curte.

Astfel, încă din primul an al asultării mele de stareț, m-am întrebat unde ar putea fi construită o biserică atât de mare. Au plănuit ici și colo, căutând un loc astfel încât noua biserică să se potrivească natural și artistic în ansamblul Lavrei de la Poceaev. Pentru ca Lavra, cu ajutorul lui Dumnezeu, să devină și mai frumoasă. Atunci, slavă Domnului, mi-a răsărit un gând că pentru o cauză atât de valoroasă este necesar să demolăm clădirea administrativă care se afla pe teritoriu. Și în locul ei a fost săpată o groapă și a început construcția. Voi adăuga că sunt pur și simplu un executant în mâinile Sfântului Iov de la Poceaev, am înțeles și am simțit acest lucru. Nu eu am condus, ci preacuviosul m-a condus.

Catedrala Schimbarea la Față a Mântuitorului

Cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost construită. Și în anul 2013, această catedrală a fost a patra ca mărime din Europa. Și în interior și în exterior, probabil că se află pe primul loc în lume în ceea ce privește decorațiunile și picturile în mozaic.

Pictură în Catedrala Schimbarea la Față

Dacă catedrala Adormirea Maicii Domnului poate găzdui 2-3 mii de pelerini, atunci catedrala Schimbarea la Față a Mântuitorului poate găzdui până la 8-9 mii de oameni. De asemenea, unicitatea acestei catedrale este că este decorată cu 33 de cupole.

– În cât timp s-a construit catedrala?

– Au trecut trei ani de la punerea pietrei de temelie a catedralei în 2009. Și în anul 2013, Preafericitul Mitropolit Vladimir a săvârșit sfințirea mică a bisericii și am săvârșit prima liturghie. Aceasta s-a întâmplat de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii a Maicii Domnului, imediat după Sfintele Paști. Și voi spune că biserica nu poate fi înlocuită cu nimic. Serviciul în curte nu este întotdeauna convenabil din cauza condițiilor climaterice, a vântului, ploii etc. Biserica încurajează toată lumea să se roage: cu picturile sale, altarul, cântatul în cor, acustica și comoditatea pentru oameni. Vă puteți concentra asupra rugăciunii în interiorul bisericii, iar bolnavii și bătrânii pot sta în ea. Și slavă lui Dumnezeu! Să trăiască mulți ani toți cei care au ajutat, care au contribuit, care au muncit și lucrează. În primul rând, obștii monahale. Și Dumnezeu să le dăruiască iertarea păcatelor și Împărăția Cerurilor pentru aceste lucrări mărunte înaintea Lui.

Povețe pentru credincioși

Mitropolitul Vladimir la o slujbă în Lavra de la Poceaev

– Astăzi, Biserica Ortodoxă Ucraineană poartă crucea încercărilor. Mulți oameni sunt în disperare, în tristețe. Ce le-ați dori?

- Din adâncul secolelor, Ecleziastul spunea prin Duhul Sfânt: "Dacă începi să slujești Domnului, pregătește-ți sufletul pentru ispite". Iar Domnul, venind pe pământ, le-a spus apostolilor Săi: "Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii" (Matei 10:16). "În lume tristețe veți avea, dar Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28:20).

Mântuitorul nu a promis că viața va fi veselă, ci că la viața veșnică va duce o cale spinoasă. Un astfel de sfat ne-a fost dat de Dumnezeu și pe toate acestea trebuie să le înduram. Nu putem face rău, dar acei oameni care nu cred în Dumnezeu și atacă Biserica lui Hristos, fac rău. Și știți de la cine vine răul.

Dacă și-ar veni în fire și și-ar da seama, ar înțelege ce propovăduiește Biserica noastră: pace, armonie, bunătate, ajutorul pentru aproapele, pentru cei defavorizați, dragoste pentru aproapele. Biserica cheamă mereu la idealuri. Și vedem că lumea, trăind în rău, se răzbună pe noi pentru că încercăm să îndeplinim principiile care au fost predicate de Mântuitorul și Dumnezeul Însuși. În aceasta constă iubirea creștină.