«Bucuria mea!»: ce ne învață preacuviosul Serafim prin viața sa?

Părintele Serafim L-a cunoscut pe Dumnezeu, deoarece a reușit să-și liniștească mintea și să-I deschidă inima. Sursa: v-n-l.church.ua

De ce inima mea răspunde cu atâta dragoste și tandrețe la amintirea priacuviosului Serafim de Sarov? Desigur, nu pentru că am citit ceva despre el. Acest sentiment nu vine din minte, ci din inimă. Toți suntem legați în mod tainic în Dumnezeu unii de alții. Și cu cât inima sfântului este mai mare, cu atât mai multă dragoste radiază asupra celor care sunt capabili să o simtă.

Preacuviosul Serafim a reușit să înfăptuiască ceea ce noi doar visăm: să devină liber de lume.

El era blând în interior pentru Dumnezeu și ferm în exterior pentru ispite. Singura lui bucurie era Hristos. Și această bucurie o împărtășea cu toți și continuă să o împărtășească acum. De aceea, toți auzim vocea lui dulce: «Bucuria mea!» – și simțim că aceasta este exact bucuria pe care o caută inimile noastre suferinde.

Pierde-ți «eu»-ul pentru a dobândi duhul

Principalul semn al sufletului credincios – este detașarea sa de tot ce este pământesc. Despre personalitatea starețului Serafim îmi vorbește mai mult nu citirea vieții sale, ci ascultarea interioară a numelui său sfânt. În această ascultare tăcută, harul divin ne dezvăluie taina duhului, cufundat în fericirea Împărăției lui Dumnezeu. Se poate citi și medita mult, dar «gândirea» nu a salvat pe nimeni. Ne salvează renunțarea la egoism cu încredere deplină în Dumnezeu. Cel care și-a pierdut «eu»-ul în Dumnezeu, își găsește în El duhul.

Starețul Serafim a părăsit lumea și a găsit dragostea, pentru că ea nu trăiește în această lume. El și-a părăsit mintea și a găsit adevărul. A părăsit cuvintele și în tăcere L-a găsit pe Hristos.

Iadul nostru personal se află în capul care ne înșală tot timpul.

Invidia, frica, mânia, pofta – toate acestea sunt o bandă lipicioasă care ne atașează de lume. Nepătimirea însă ne desprinde de ea. Iar dragostea, smerenia și pocăința ne lipesc de lumea cerească.

Cea mai mare munte – suntem noi înșine

Ce așteptăm pentru a ne salva? Boli, războaie, un fel de impuls de la Dumnezeu? Nu putem decide să renunțăm la sentimentul de posesie a ceea ce nu ne aparține nouă, ci Lui. Nădăjduim că vom mai trăi și poate vom scăpa. O rachetă va trece pe lângă noi, boala nu ne va apuca de gât, moartea va uita adresa noastră…

Cea mai mare munte pe care trebuie să o mutăm cu puterea credinței – suntem noi înșine.

Cel mai greu este să renunți pentru Hristos la tine însuți.

Cuviosul Serafim a reușit. Dar noi?

Ce vom găsi dacă renunțăm la «eu»-ul nostru? Poate că întreaga lume, întregul Univers este plin de Hristos? Că lumea nu se ține pe forța gravitației, ci pe dragoste și bucurie? Când cuviosul Serafim a văzut aceasta, inima lui s-a umplut de compasiune pentru creatura pieritoare și a început să se roage pentru întreaga lume. Nu avem nevoie de dovezi ale existenței lui Dumnezeu, avem nevoie de har. Războiul, viața, sănătatea, trupul, gândurile – toate acestea vin și pleacă. Dar duhul nostru rămâne neschimbat, la fel ca Dumnezeu, după chipul Căruia a fost creat.

Cum să învingi mintea și să găsești pacea

A da totul lui Dumnezeu fără rest – înseamnă a intra în pridvorul raiului. Nicio gândire nu poate înțelege pe Dumnezeu. Nu trebuie să-L căutăm, pentru că nu există loc unde El să nu fie. Bolile și necazurile – sunt cele care ne întorc la noi înșine. Starețul Serafim L-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că a reușit să-și liniștească mintea și să-I deschidă inima. Atunci a văzut că tronurile lui Dumnezeu – nu sunt Heruvimii și Serafimii, ci inimile smerite și blânde.

Scăpând de toate grijile, a reușit să-și dea toate poverile lui Hristos, și Acela le-a purtat. Dându-I viața sa temporară, părintele Serafim a primit viața veșnică. Ce ne împiedică pe noi?

Se poate ruga mult și despre multe. Sau se poate spune doar: «Facă-se voia Ta, Doamne, să fie așa cum vrei Tu, nu cum vreau eu». Și să te liniștești. Fiecare lucru – este gândul nostru despre el. Ne-am înconjurat de gânduri-lucruri și tremurăm, temându-ne să le pierdem. Eliberându-ne de gândurile despre lucruri, ne eliberăm și de lucrurile în sine. Așa se dobândește libertatea.

Ceea ce semănăm, aceea vom culege. De aceea spunea cuviosul Serafim: «Dobândește duhul păcii, și mii în jurul tău se vor mântui». Cu cât mai multă pace interioară, cu atât mai mult har intră în inimă.

În tăcerea duhului său, starețul L-a văzut pe Hristos.

El auzea cu duhul cum stelele strigă către oameni: «Întoarceți-vă la Tatăl Ceresc», – dar oamenii trăiesc cu capul plecat spre pământ, neînțelegând de ce le-a fost dată această viață scurtă.

Suferințele ne sunt cauzate de atașamentul față de lume, față de trup, față de tot ceea ce considerăm al nostru. Dar adevărul este că duhul nostru nu aparține lumii. El aparține lui Dumnezeu cel liber și de aceea este liber. Neavând nici cea mai mică atașare, starețul Serafim a dat toate puterile sufletului său lui Dumnezeu și a dobândit cea mai mare fericire. Aceasta este marea dragostei în care s-a cufundat duhul său.

Simțind această dragoste, dorim atât de mult să ne alăturăm ei. Iar starețul însuși zboară spre noi, asemenea unui pescăruș luminos din oceanul infinit al Dragostei lui Dumnezeu, chemându-ne după el în această lumină minunată.