Poligamia și căsătoriile de sânge: de ce acestea existau la patriarhii Vechiului Testament?

Regulile creștine ale vieții conjugale au înlocuit treptat vechile obiceiuri patriarhale. Fotogrăfie: UJO

Căsătoria a fost instituită de Dumnezeu încă în rai, dar după căderea în păcat, instituția sa a fost puternic zdruncinată. Și nu doar la păgâni, ci și la poporul ales de Dumnezeu. De exemplu, la vechii evrei, până la un anumit moment, erau permise căsătoriile între persoane aflate în relații de rudenie apropiată, precum și poligamia (poligamia).

Din Biblie știm că astfel de căsătorii au existat chiar și la sfinții patriarhi: Avraam, Iacov, regele David, regele Solomon.

În lumina Noului Testament, explicăm acest lucru prin cuvintele lui Hristos despre «împietrirea inimii» oamenilor (Matei 19:8), deoarece planul inițial al lui Dumnezeu presupunea o căsătorie monogamă: «și vor fi cei doi un singur trup» (Geneza 2:24) – exact doi, nu trei sau mai mulți.

Biblia menționează, de asemenea, numeroasele probleme la care duce poligamia. Mai târziu, Legea lui Moise a reglementat relațiile matrimoniale și a limitat abuzurile care existau în acest domeniu.

Căsătoriile între rude apropiate în context istoric

La începutul istoriei biblice, omenirea era formată dintr-o singură familie – Adam și Eva. Descendenții lor, pentru a îndeplini porunca lui Dumnezeu «creșteți și vă înmulțiți-» (Geneza 1:28), se căsătoreau cu rude apropiate. De exemplu, Cain, fiul lui Adam, s-a căsătorit cu o femeie care, se pare, era sora lui (Geneza 4:17). După potop, familia lui Noe s-a aflat într-o situație similară: fiii săi și soțiile lor au devenit strămoșii noilor generații (Geneza 9:18–19). Astfel de căsătorii nu erau considerate imorale, deoarece în absența altor oameni, ele erau singura modalitate de a continua neamul.

Această practică s-a menținut și în epoca patriarhală. Avraam s-a căsătorit cu sora sa vitregă, Sara (Geneza 20:12), iar Isaac a luat de soție pe Rebeca, verișoara sa (Geneza 24:15). Iacov s-a căsătorit cu verișoarele sale – Lea și Rahela (Geneza 29:16–30).

Aceste uniuni nu doar că respectau obiceiurile vremii, dar erau și necesare pentru păstrarea credinței și purității neamului în condițiile unui mediu păgân.

Biblia nu condamnă aceste căsătorii din mai multe motive. În primul rând, înainte de legea lui Moise nu exista o interdicție divină directă asupra unor astfel de uniuni. În al doilea rând, în culturile antice din Orientul Apropiat – Egipt, Mesopotamia – căsătoriile în cadrul familiei erau răspândite pentru întărirea legăturilor de clan și păstrarea averii. În acest context, căsătoriile patriarhilor nu se evidențiau pe fundalul general.

Poligamia și consecințele ei

Căsătoriile poligame erau, de asemenea, răspândite. Avraam o avea ca soție pe Sara și concubina pe Agar (Geneza 16:3–4), iar Iacov, căsătorindu-se cu cele două surori, Lea și Rahela, avea și copii de la slujitoarele lor (Geneza 30:4–13).

Sfinții Părinți, de exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur, înțeleg poligamia acelor vremuri ca un fenomen temporar, permis de Dumnezeu din îngăduință față de slăbiciunea umană după căderea în păcat, cu scopul de a păstra și înmulți neamul, precum și pentru creșterea spirituală treptată a omenirii.

În același timp, Biblia nu ascunde problemele legate de poligamie: rivalitatea dintre Sara și Agar, gelozia dintre Lea și Rahela, dușmănia dintre copiii lor – toate acestea duceau la conflicte familiale grave.

Căsătoria levirată

Chiar și odată cu apariția Legii, unele dintre prevederile sale erau semnificativ diferite de concepțiile contemporane. Una dintre acestea era căsătoria levirată: când un bărbat murea fără copii, fratele său (sau un alt apropiat) trebuia să ia de soție văduva sa, pentru a «restabili sămânța» celui decedat. Primul copil născut în această căsătorie era considerat urmașul celui decedat (Deuteronom 25:5-6). Acest obicei era determinat de necesitatea continuării neamului și păstrării moșiei în cadrul aceleiași seminții.

De la Vechiul Testament la Noul Testament

Practici matrimoniale din epoca patriarhală erau determinate de realitățile istorice.

Odată cu adoptarea legislației sinaitice (Levitic 18:6–18) se introduc interdicții stricte asupra relațiilor de rudenie apropiată.

De asemenea, au început să fie interzise căsătoriile cu străinii, pentru a proteja credința poporului ales de influența păgână. Istoria Israelului arată că căsătoriile cu păgâni duceau adesea la apostazie (3 Regi 11:1-8).

Legea lui Moise a devenit o etapă importantă în reglementarea relațiilor matrimoniale. Deși normele sale erau încă departe de idealurile nou-testamentare, ele pregăteau terenul pentru acestea.

Regulile creștine ale vieții conjugale, bazate pe fidelitate, dragoste și monogamie strictă, au înlocuit treptat vechile obiceiuri patriarhale. Înțelegerea căsătoriei a început să fie percepută ca o uniune spirituală a două persoane egale, reflectând dragostea jertfelnică a lui Hristos și a Bisericii.