«Blestemul banilor»: de ce corupții nu se tem de iad?

```html

Mania hipertrofiată de îmbogățire, în esență, este o formă de boală mintală. Șura Balaganov, care știa exact câți bani îi sunt necesari pentru fericire, poate fi considerat un mare lipsit de arginți și neagonisitor în comparație cu supercorupții de astăzi.

Faptul că acești oameni nu simt rușine nu surprinde deloc. Când nu există conștiință, de unde să vină rușinea? Cel mai înfricoșător pentru acești bogați nebuni este că nu înțeleg un lucru important.

Legile spirituale, prin principiul acțiunii, nu diferă cu nimic de legile fizicii.

Ele funcționează în orice caz, indiferent de cunoștințele noastre despre ele și de atitudinea noastră față de ele.

Metafizica banilor „murdari”

Banii câștigați pe sângele și suferințele oamenilor nu au doar posibilitățile obișnuite ale oricărui ban. Ei poartă în sine și un conținut metafizic. Acesta se numește blestem veșnic. Și nu aș dori nimănui să cadă sub acțiunea acestei legi.

Pilda despre bogatul nebun nu este o lecție de morală. Este un caz tragic de autoidentificare falsă. Nebunia bogatului - atât a celui evanghelic, cât și a celui contemporan - constă într-o eroare ontologică.

El își identifică existența, personalitatea cu posesiunile sale. „Eu” este egal cu „al meu”.

„Sufletul meu! – spune bogatul, – mult bine ai pentru mulți ani”. El crede că sufletul său poate fi hrănit și asigurat cu substanță. Bogatul își construiește viața pe posesiune. El crede că personalitatea sa este asigurată exclusiv de bunurile materiale.

Nimeni nu neagă faptul că omul are nevoie de bani. Ei asigură nevoile de bază ale corpului nostru. Avem nevoie de un loc unde să dormim, ceva de mâncat, trebuie să purtăm haine, și toate acestea costă bani. Dar nebunia bogatului nu constă în superabundența sa, ci în faptul că a identificat „existența” cu „posesiunea”. Pierderea posesiunii pentru bogat este echivalentă cu dispariția însăși a existenței.

De aceea nu trebuie să ne mirăm că miliardarii, pierzând milioane, își pun capăt vieții prin sinucidere. Exemple sunt multe: Adolf Merckle, Dmitry Bosov, Jesse Livermore și alții asemenea. Nebunia bogatului constă în faptul că a pariat pe goliciune, renunțând la veșnicie în favoarea trecătorului.

Administratori, nu proprietari

Mântuitorul ne cheamă să „ne îmbogățim în Dumnezeu”. Aceasta nu este doar caritate, ci o transformare interioară. Adevărata bogăție este harul, care formează și transformă personalitatea noastră, făcând-o capabilă de comuniune cu Dumnezeu. Această bogăție nici moartea nu ne-o poate lua. Bogatul, având voință liberă, o folosește pentru a se înrobi materiei.

Toată averea noastră, mobilă și imobilă, toți banii câștigați cinstit – toate acestea în limbajul evanghelic se numesc „bogăție nedreaptă”.

Nu în sensul păcătos, ci în sensul că nu ne aparține. Totul în această lume este al lui Dumnezeu: și trupul nostru, și ceea ce omul consideră a fi proprietatea sa.

În viața pământească, creștinului i se oferă să administreze această „bogăție nedreaptă” astfel încât Dumnezeu să-i poată încredința veșnicia. Suntem chemați să fim administratori, nu proprietari. Suntem gestionari ai bunurilor altora, ale lui Dumnezeu, nu ale noastre. De îndată ce începem să ne considerăm proprietari, trecem din categoria „administratorilor” în categoria „sclavilor” și ne supunem puterii acestei „bogății nedrepte”. Aici capcana se închide. Omul devine sclavul pasiunii.

Chronos și Kairos

Bogatul din această pildă operează cu timpul liniar uman – chronos. El planifică pentru mulți ani. Dumnezeu îl întrerupe, introducând timpul calitativ, decisiv – kairos. „În această noapte sufletul tău va fi cerut de la tine” (Lc. 12:20). Pilda avertizează: mântuirea și judecata există în dimensiunea kairosului, iar omul, trăind în timp, trebuie să fie mereu pregătit pentru trecerea în veșnicie.

Pilda servește ca exemplu negativ a ceea ce se întâmplă când omul nu practică trezvia și nu aspiră la dobândirea harului. Bogatul face o greșeală pe care părinții purtători de duh o numesc „dispersie externă și captivitate a minții”. Mintea bogatului este complet absorbită de planificarea externă și frica de pierdere și, prin urmare, nu poate deveni locul întâlnirii cu Dumnezeu.

Cuvintele bogatului: „Sufletul meu, odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te” – sunt o iluzie a odihnei.

Adevărata odihnă se obține doar prin curățarea inimii de patimi și dobândirea Duhului Sfânt. Bogatul încearcă să înlocuiască harul cu sațietatea materială, ceea ce, în esență, este o autoînșelare spirituală.

Lumina Taborului și rugăciunea isihastă

Teologia palamită despre energiile necreate ale Duhului Sfânt oferă o bază teologică pentru „îmbogățirea în Dumnezeu”. Adevărata bogăție sunt energiile divine necreate, care mai sunt numite și lumina divină sau harul.

Practica spirituală a rugăciunii lui Iisus este diametral opusă stării bogatului. Rugăciunea bogatului este un monolog al autosuficienței: „odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te” (Lc. 12:19). El se bazează pe sine și pe faptele sale. Rugăciunea isihastă este un dialog al smereniei și încrederii în Dumnezeu. El renunță la propria dreptate și autoasigurare, bazându-se complet pe Dumnezeu.

Morala pildei este clară. Domnul ne avertizează împotriva grijilor excesive pentru cele materiale.

Căci bogatul nu doar muncește, ci devine sclavul bunurilor sale. Energia sa vitală se consumă în întregime pe logistică și planificarea celor pământești. În timp ce neagonisirea eliberează trupul și mintea de grijile pentru chronos, făcându-le libere pentru kairos – rugăciunea și lucrarea interioară. Doar astfel sufletul își crește aripi și devine asemenea unei păsări cerești, care se îmbogățește în Dumnezeu.

Pilda despre bogatul nebun este un avertisment sever: dacă omul își petrece timpul exclusiv pentru asigurarea trupului său și grijile pentru ego-ul său, el pierde singurul lucru care contează – mântuirea sufletului.

Profitul din suferință

La începutul publicației am vorbit despre oamenii lipsiți de conștiință, obsedați de bani. Dar conștiința nu și-au pierdut-o imediat