Fuga în Egipt: instrucțiuni de supraviețuire în vremurile lui Irod

```html

Fragmentul care ne povestește despre fuga Sfintei Familii în Egipt ne mută din planul istoric în cel existențial și dezvăluie întreaga dramă a relațiilor dintre Dumnezeu și lume. Aici nu este vorba doar despre deplasarea Sfintei Familii în spațiu. Este vorba despre locul lui Dumnezeu în lume, care nu-L acceptă.

Așadar, Logosul Divin devine un bulgăre de carne, strâns la pieptul unei Mame înfricoșate. În loc să-l distrugă pe Irod, El alege calea exilatului, a refugiatului, a omului fără pașaport și domiciliu.

Dar observați că Hristos fuge într-o țară care a fost întotdeauna simbolul răului. Paradoxul este că, pentru a salva, pentru a vindeca trecutul nostru, Dumnezeu trebuie să coboare în cele mai întunecate amintiri ale noastre, în „Egiptul nostru interior”, și să-l facă casa Sa.

Irod, pentru a-și păstra tronul, este gata să transforme lumea într-un cimitir. El este gata să ucidă totul și pe toți pentru a-și păstra prezentul putred. Metoda sa este exterminarea totală. Dar priviți cum se termină! „Au murit cei care căutau sufletul pruncului”, spune îngerul. Răul este autodistructiv prin natura sa, se devorează pe sine; Irod moare în chinuri, în timp ce Viața, chiar și fiind persecutată, posedă calitatea eternității.

Aceasta este sentința oricărei tiranii. Puterea, bazată pe sânge, autoritate și frică, poartă întotdeauna în sine sămânța propriei destrămări.

Tiranul se descompune, iar Pruncul, care nu are nimic altceva decât Viața, moștenește eternitatea.

Oamenii sunt mai importanți decât zidurile

Și aici apare o întrebare importantă: ce trebuie să facă creștinii când Irod începe să-i atace? Am auzit cum clericii își chemau turma să apere sanctuarul. Și am văzut cum se termina: oameni mutilați cu capetele sparte.

Desigur, când există posibilitatea de a se apăra astfel încât să nu riște viața și sănătatea enoriașilor, apărarea este posibilă și necesară. Dar sunt convins că un bun păstor va avea mai multă grijă de oameni decât de ziduri. Dacă un ierarh este gata să riște viața enoriașilor săi pentru bunurile bisericii și să-și expună turma neajutorată la pumnale și bastoane ale sataniștilor, el nu este un bun păstor, ci un provocator.

De obicei, astfel de slujitori manipulează oamenii, acuzându-i de lașitate și oportunism. Dar în același lucru a fost acuzat și Hristos, când, în loc să ridice o revoltă imediat după intrarea în Ierusalim (ceea ce așteptau cu cuțitele sub mantii sute de mii de evrei), a preferat să se predea de bunăvoie unui mic grup de mercenari și să moară pe cruce.

În același lucru pot fi acuzați și bătrânii de la Glinsk, care, după închiderea mănăstirii de către comuniști, au plecat liniștiți și smeriți în munți, în loc să adune poporul să apere bisericile cu lopeți în mâini. Pot fi acuzați de lașitate și mii de alți asceți și sfinți proslăviți, care au preferat calea exilului și a răbdării, nu a luptei. Toate aceste acuzații arogante sunt rodul mândriei.

Principalul pentru un preot este să păstreze parohia, și dacă oamenii vor fi uniți cu păstorul lor, un loc pentru rugăciune se va găsi întotdeauna.

Hristos spune: „Când vă vor prigoni într-o cetate, fugiți în alta” (Matei 10:23). El nu spune: „stați și luptați”. Irod vrea ca în lupta cu răul să devenim noi înșine răi. Ca în războiul pentru Dumnezeu să devenim asemenea diavolului. Sensul vieții creștinului nu este să iasă învingător într-o bătălie pământească, ci să nu lase lumea să ne învingă din interior.

Cavaleri ai credinței

Fragmentul analizat astăzi ne învață și curajul de a fi sămânța care trebuie să ierneze în pământul înghețat, pentru a nu pieri prematur, fără a apuca să crească. A pleca în Egipt nu este lașitate, ci un act de voință pentru protejarea Viitorului. Filozoful Kierkegaard vorbea despre „cavalerul credinței”, care exterior poate părea un simplu cetățean, dar în interior poartă comoara infinitului.

„Prezența invizibilă” a lui Dumnezeu în lume este cea mai puternică opoziție față de rău. Viața este plină de situații în care „fuga în Egipt” este singura modalitate de a salva umanitatea.

Amintiți-vă de filozofii și poeții care în anii represiunilor scriau „pentru sertar”. Ei nu ieșeau în piețe (unde i-ar fi așteptat o moarte instantanee fără folos pentru cauză), dar păstrau Cuvântul.

„Egiptul” lor erau bucătăriile, subsolurile și propria memorie. Ei așteptau ca „irozii să moară”, pentru ca textele lor să învie și să schimbe lumea peste decenii. Aceasta era „etica lor de păstrare a sanctuarului”.

Și încă un aspect important, pe care, din păcate, îl uităm adesea. Ni se pare că această lume este condusă de forțe rele, că ele pun bețe în roate planului lui Dumnezeu și Îl împiedică să acționeze. Și trebuie cumva să-L ajutăm pe Dumnezeu să scoată aceste bețe. Aceasta este o opinie greșită. Lumea este condusă de Dumnezeu și nimeni altcineva. El nu greșește niciodată. Și toate circumstanțele vieții sunt aranjate astfel încât să ne apropie de mântuire.

Liniștea ca refugiu

Dar o altă întrebare, care poate fi pusă (și este mai importantă): ce să facem atunci? Să stăm tăcuți și să privim fărădelegea lui Irod, fără a-i opune nicio rezistență? În această întrebare se ascunde întreaga tragedie a vieții noastre bisericești contemporane.

Vorbește despre faptul că am uitat care este de fapt calea mântuirii, pe care au parcurs-o sfinții părinți înaintea noastră. Care este calea către Împărăția lui Dumnezeu, care „este înăuntrul nostru”? Unde ar trebui să ne conducă toate aceste reguli, canoane, slujbe, împărtășanie, rugăciune? Această cale, începând din exterior, trebuie să se încheie în interior. Nu în cer, ci în interiorul nostru trebuie să-L găsim pe Hristos.

Chiar și păgânul Marcus Aurelius înțelegea că omul are un spațiu în care niciun tiran nu poate pătrunde.

Când lumea exterioară devine nebună, când Irod se dezlănțuie, adevăratul curaj nu este să te arunci în săbii, ci să duci Sensul într-un loc sigur.

Filoz