Fără ce omul nu se poate apropia de chipul lui Dumnezeu
Omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De fapt, creștinul trebuie să lupte pentru îndumnezeire întreaga sa viață. Dar cum anume?
Una dintre pietrele de temelie în problema mântuirii este renunțarea la cele lumești. Fără această renunțare, este imposibil să fii mântuit. Această piatră stă la bază, adică se pune încă de la începutul căii. Esența sa este: "retragerea de pe pământ", adică din deșertăciunea vieții, agonisire, vorbirea în deșert, deșertăciunea lipsită de sens. Nici alergarea la o mănăstire, nici pustietatea, nici chilia monhală, nici zăvorârea nu te poate salva de deșertăciune. "Dacă nu reușești să te ridici deasupra deșertăciunii din tine, vei primi daune oriunde".
Pentru a renunța la lumea dinăuntrul tău, trebuie să creezi un fundal intern adecvat, un aranjament. Modul de viață al creștinilor este diametral opus duhului civilizației moderne de consum. Această ideologie a reificarii omului îl transformă într-un lucru fără nume, în care "eu"-ul său este doar un obiect pentru manipulare din partea politicienilor, militarilor și managerilor de vânzări.
Lumea cultivă în om o sete nestăvilită de a poseda lucruri, o sete de dobândire – aceasta este calitatea care ne ucide dragostea pentru Dumnezeu. De aceea este atât de important să construim un fel de barieră în interior, astfel încât, trăind în epicentrul unei civilizații apostazice, să nu fii înghițit de ea.
Când lumea trebuie să forțeze omul să facă ceva ce nu-i place, atunci ea folosește o singură armă – frica și violența. În unele cazuri, aceasta este precedată de o încercare de a corupe.
Din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre, sfinții părinți ne învață același lucru: "Să trăiești în lume ca în pustie", "Iubește-i pe toți și nu comunica cu nimeni, decât dacă vezi că omul este evlavios și cu frică de Dumnezeu. Dar comunică cu el cu măsură și numai din când în când", "Fiind printre lume și oameni, fii ca cineva care trăiește în pustie și nu vede oameni", "Trăiește în lume ca și cum nu ești acolo și nu ai fost acolo: văzând, nu vei vedea și auzind, nu vei auzi...".
Sfântul Teofan Zăvorâtul, ieșind din casă, își punea un scop: "să nu aducă nici un fel de impresii", și aceasta i-a reușit: "există o anumită stare", scrie el, "când, auzind, nu auzi și văzând, nu vezi . Aceasta este lucrarea pe care trebuie să o aranjezi în inima ta. Apoi, chiar dacă tunurile trag, tu nu le auzi".
"Prietenia cu lumea" nu înseamnă lipsa eroismului, și nu înseamnă că viața ca atare este întotdeauna "o vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu". Concesiunile și slujirea duhului acestei lumi înseamnă sacrificarea sufletului pe altarul materialismului, militarismului și umanismului egoist al jertfelor păgâne. Lumea a devenit principala armă a diavolului în vremurile pre-apocaliptice.
"Imaginea și măsura apostaziei prezise odinioară se realizează pe deplin în omenirea modernă, apostazia generală de la Dumnezeu pe planeta noastră s-a stabilit acum în toate domeniile vieții", scrie cuviosul Iosif din Vatoped.
În lumea noastră, trăim după regulile unui joc inventat de diavol. Este țesut din multe petece numite "succes", "bogăție", "frumusețe", "modă", "sexualitate", "opinie publică", "rating", "afaceri", "carieră", "știință", "statut", "datorie și obligație civică" – sunt milioane. Omenirea înșelată crede că regulile, îndrumările, opiniile, liniile directoare ale acestui joc sunt corecte și adevărate.
Rareori cineva crede că poate trăi altfel. Satana a îngrădit sinapsele creierului nostru cu steaguri roșii, în spatele cărora se află o zonă de interdicție: "nu este acceptat", "nu este permis" sau "trebuie să faci", ești "dator". Nu datorăm nimic nimănui decât lui Dumnezeu și părinților noștri de pe această lume. Toate celelalte sunt ficțiuni inventate de diavol.
Creștinii sunt oameni care nu joacă după aceste reguli. Deosebit de demonstrativă în acest sens este nevoința nebunilor pentru Hristos, care au încălcat complet toate regulile și normele sociale general acceptate.
Nevoința nebuniei pentru Hristos este prea mare pentru noi. Ni se oferă un model de viață puțin diferit, deși similar. Să-i spunem pribegie. Esența acestui model este să disprețuiești toate regulile vieții păcătoase impuse de această lume. Pentru a face acest lucru, trebuie să înveți să nu te uiți la oameni, să nu-ți pese de părerea lor, de ceea ce "vor spune oamenii" sau ce "se vor gândi", sau de ceea "ce se va întâmpla cu mine pentru acest lucru". Toate aceste temeri sunt doar în capul nostru, acestea sunt semne ale diavolului, să ne fie frică să încălcăm tabuul. De fapt, nu există nimic din toate acestea. Existăm doar noi, există Dumnezeu și sunt poruncile Lui.
"Dacă omul nu așează în inima sa că nu este nimeni altcineva în lume decât el însuși și Dumnezeu, atunci îi va fi imposibil să-și găsească pacea sufletească. Dacă nu aș fi distrus totul, nu m-aș fi recreat" (Avva Alonie).
Apostolul Pavel nu este mai puțin radical decât Hristos: "Dacă nu socotiți toate lucrurile acestei vieți ca gunoi (în original – "bălegar"), nu veți câștiga pe Hristos" (Filipeni 3:8). Nu va fi posibil să vă faceți ordine în viață până când nu va fi stabilită o ierarhie corectă a valorilor. Dacă la vârf nu va fi căutarea "Împărăției lui Dumnezeu și neprihănirea ei", atunci întreaga viață se va dovedi a fi un eșec, chiar dacă există succese evidente în anumite detalii. Așadar, alergând după "detalii", adesea pierdem cel mai important lucru – rugăciunea inimii.
Cuviosul Ieronim de Eghina și-a instruit ucenicii în felul acesta: "Păzește-ți mintea. Nu te atașa de nimic. Simt regret chiar și în legătură cu bisericile pe care le-am construit, pentru că mi-am împovărat mintea cu multe griji și am împiedicat-o să se roage. Urmărește-ți mintea îndeaproape. Nu te împovăra cu tristețe, cu probleme fără sens sau cu orice altceva. În apa curată și liniștită poți vedea un ac pe fundul ei. La fel este și mintea".
În asceză, principiul central este tăierea a tot ce nu este necesar. Omul care caută întâlnirea cu Dumnezeu, începând cu restricțiile în hrană și somn, divertisment și comunicare, ajunge în mod natural să-și îmblânzească impulsurile sufletești a gândurilor și imaginațiilor. Apoi se potolesc izbucnirile emoțiilor care zguduie și chinuiesc inima. Asceza trupului este moartă fără asceza duhului. Asceza este implementarea practică a ideii creștine despre scara valorilor inversate (vezi Predica Mântuitorului de pe Munte).
Un om al lumii trăiește pentru sine, un om al lui Hristos, dimpotrivă, este concentrat pe dăruire. Din acest motiv, nu poate și nu este posibil să existe un creștinism "ușor" și nici o cale "comodă" spre mântuire. Refuzul creștinismului liberal de a practica asceza este o încercare de a face drumul crucii mai comod, nedureros, liniștit – acesta este un drum inversat, o cale ce te îndepărtează de Hristos.
Asceza nu este un privilegiu al monahismului, ci este esența căii spre mântuire.
De ea este legată respingerea hotărâtă a tuturor lucrurilor și mijloacelor dincolo de necesitatea reală, eliminarea totală a tot ceea ce este de prisos. Acest lucru este valabil mai ales pentru bunurile de lux. Principiul ascetic cere ca în toate – de la un stilou sau un ac de păr până la îmbrăcăminte și mobilier – să fie prezentă modestia și simplitatea extremă.
Cel care vrea să fie mântuit, trebuie să-și controleze constant mișcările interioare: a devenit interesat de ceea ce societatea consideră prestigios și la modă? S-a strecurat un sentiment de invidie? Există o atracție pentru achiziționarea de lucruri noi dincolo de ceea ce este necesar – indiferent dacă este vorba despre o mașină sau o haină? Ideea, desigur, nu constă în prețul lucrurilor, ci în atitudinea noastră față de ele, după care putem judeca gradul de înrobire față de lume. Astfel, "vai vouă, bogaților"! Și aici nu vorbim despre un cont bancar, ci despre o înclinație către agonisire, fie și nesemnificativă.
Omul nu poate vedea ceea ce se conține în rugăciunea contemplativă înainte de a se elibera de ceea ce este vizibil și de închipuirea despre lume. Vrei să-L găsești pe Dumnezeu? Atunci, pentru început, "lasa-ți telefoanele, internetul, comunicarea, vorbirea în deșert, toată agitația..." ne învață Porfirie Kavsakavitul. Dar "în măsura în care omul renunță la sine, la mângâierea acestei lumi, în aceeași măsură este răsplătit cu bucurie în Duhul Sfânt". "Încercați să nu rămâneți fără Dumnezeu nici măcar un moment din viața voastră și atunci veți fi mereu în siguranță", "Pe cât de mult îl iubește omul pe Dumnezeu și își amintește de El, așa și Dumnezeu îl iubește și își amintește de acest om".
De îndată ce sfânta pace a lui Hristos începe să se atingă de sufletul omului și apar primele semne de prezență a harului, sufletul este chemat să-și dubleze paza.
Cea mai mică adiere a acestei lumi pătimașe o va sufla imediat. Harul este cea mai subtilă suflare a Duhului Sfânt, este extrem de sensibil la tot ceea ce este necurat și se retrage imediat din suflet pentru cea mai mică greșeală, pentru un cuvânt de orândire, pentru o vorbă în deșert, pentru o îmbuibare, pentru o iritare sau un gând pătimaș.
Poți să "sperii" harul cu o privire, o stare de suflet, o mișcare ușoară a energiei mentale către rău. Cea mai importantă sarcină a unui creștin este să împiedice acest lucru să se întâmple. Aceasta înseamnă că trebuie să fim îtr-o permanentă atenție și nepătimire. Mereu. Până în clipa despărțirii sufletului de trup.
