Utrenie: de ce stăm în timpul citirii psalmilor și de ce are nevoie un călugăr de „ceas deșteptător”

```html

După Hexapsalm și rugăciunile de dimineață, se citește ectenia mare, cunoscută nouă de la slujba de seară, apoi se cântă troparele zilei, după care, la fel ca la vecernie, se citește catisma. Diferența constă doar în ordinea mai complexă a lecturii, care este reglementată de capitolul 17 al Tipicului.

Din conținutul său reiese că catismatele se citesc pe parcursul întregului an, cu excepția Săptămânii Paștelui. În primele secole, când psalmii erau puțini (1-3), se presupunea cântarea psalmilor „pe glas” (o anumită melodie), cântând după fiecare o mică doxologie (acum este „Slavă, și acum” și de trei ori „Aliluia, slavă Ție, Dumnezeule” și „Doamne, miluiește”). Uneori, refrenul aliluia era adăugat chiar la fiecare verset al psalmului (așa cum se cântă acum „Fericit bărbatul” la vecernie). Mai târziu, aproximativ din secolul al IV-lea, când sub influența practicii monahale numărul psalmilor în slujbă a crescut, aceștia au început să fie citiți, iar „doxologia” să încheie un întreg antifon – un grup de psalmi. Odată cu creșterea lecturilor, s-a înrădăcinat și obiceiul de a sta în timpul catismelor.

Pe lângă obișnuitul „Slavă Ție, Dumnezeule”, existau și alte refrene vechi: „Miluiește-ne, Doamne”, „Păzește-ne”, „Îndură-te de noi” și altele. Iar de trei ori „Doamne, miluiește” – ecou al rugăciunilor care acum sunt incluse printre altele în cele 12 rugăciuni de dimineață, despre care am vorbit data trecută. Treptat, acestea s-au scurtat, s-au mutat și acum nu se citesc în timpul catismelor nici măcar la ecteniile mici.

„Ceasul deșteptător” monahal

Însuși cuvântul „catisma” provine de la verbul „a sta”, ceea ce indică obiceiul de a asculta psalmii stând. Acest lucru este confirmat și de capitolul 31 al Tipicului, unde se menționează un „ceas deșteptător” special – un călugăr, a cărui datorie este să trezească pe cei adormiți. „Pe oricine găsește dormind, îl trezește încet”, și acela, făcând 3 metanii la mijlocul bisericii (pentru a se trezi), „pleacă și se așează la locul său”.

În Orient, pentru aceasta existau stasidiile - scaune de lemn cu șezut rabatabil și cotiere înalte. În ele se poate atât sta, cât și sta în picioare, sprijinindu-se cu mâinile pe cotiere și cu spatele pe perete.

În bisericile noastre, această funcție este îndeplinită de bănci de perete, care, desigur, nu sunt atât de funcționale, dar totuși fac slujba mai „umană” față de credincioși și amintesc de particularitatea tipiconală.

Inițial, cuvântul „catisma” nu se referea la psalmi, ci la cântări scurte (care în slavonă se numesc „sedalni”), care serveau ca tranziție către învățături, în timpul cărora era permis să se stea. Cu timpul, când psalmii au început să fie citiți în număr mare și au început să fie folosiți nu doar ca rugăciuni, ci și ca lecturi edificatoare, practica de a sta s-a extins treptat și la psalmi. În tradiția greacă, catismatele sunt chiar citite cu fața către popor, ca învățături, subliniind caracterul lor didactic.

Ce să citească laicul?

După sedalni, în tipic urmează lecturi edificatoare. Regula 17 a Sinodului de la Laodiceea spune: „nu trebuie în adunările bisericești să se unească psalmii continuu unul după altul, ci după un psalm să fie o lectură”.

Capitolul 10 al Tipicului explică ce fel de lecturi ar trebui să fie acestea. În primul rând, interpretări ale Sfintei Scripturi (a acelor pasaje care se citesc sau vor fi citite la acea slujbă), în al doilea rând, învățături patristice, vieți ale sfinților.

Sfântul Ignatie Briancianinov spune că fiecare ar trebui să citească ceea ce corespunde modului său de viață: „pustnicul să citească pe părinții care au scris despre liniște; monahul care trăiește în obște – pe părinții care au scris învățături pentru mănăstirile de obște; creștinul care trăiește în lume – pe sfinții părinți care și-au rostit învățăturile pentru întreaga creștinătate”

Tipicul, fiind un statut monahal de obște, respectă acest principiu, enumerând cărți exclusiv pentru monahii de obște, fără a menționa nici pe Sf. Simeon Noul Teolog, nici pe Sf. Isaac Sirul, nici pe alții care au scris învățături pentru pustnici.

Prin urmare, și noi, pentru slujba noastră de acasă și pentru lecturile edificatoare, ar trebui să alegem doar acele învățături care sunt potrivite pentru viața laică.

Tainele polieleului

La sfârșitul lecturilor începe a doua parte a utreniei – polieleul, săvârșit la slujbele de sărbătoare.

Această denumire înseamnă „cântare mult-milostivă”, deoarece la interpretarea sa se repetă de multe ori versetul „că în veac este mila Lui”. În compoziția polieleului intră psalmii 134 și 135. Inițial, în compoziția polieleului intra și psalmul 136 („La râurile Babilonului” – acum se cântă doar de trei ori pe an înainte de Postul Mare) – împreună formau prima „slavă” a catismei a 19-a și se cântau vinerea.

Cu timpul, Sfântul Teodor Studitul a dezvoltat un sistem de aliluiare pentru cântarea solemnă a acestor psalmi, iar polieleul a fost mutat la utreniile de sărbătoare ale zilelor non-duminicale.

Săvârșirea polieleului a suferit multe suprapuneri ale diferitelor tradiții și statute locale, structura sa s-a complicat de multe ori, și astăzi este aproape imposibil să se îndeplinească polieleul complet conform Tipicului, deoarece ar necesita un timp imens, resurse și anularea altor tradiții înrădăcinate.

În prezent, polieleul se săvârșește în toate zilele de duminică pe tot parcursul anului în combinație cu „troparele după neprihăniți” (această denumire au primit-o deoarece urmează după catisma a 17-a, numită și „neprihăniți” după al doilea cuvânt „Fericiți cei neprihăniți în cale, umblând în legea Domnului”). Pe lângă aceste tropare, care laudă evenimentul Învierii și încep cu cuvintele „