Dumnezeu în suflet sau încărcător pentru telefon? O discuție sinceră despre Biserică

Hai să recunoaștem sincer: uneori mersul la biserică seamănă cu un test de rezistență. Intrăm sub bolți și imediat ne copleșește mirosul greu de ceară, șoaptele bătrânelor nemulțumite și slujbele nesfârșite, unde jumătate din cuvinte sunt pur și simplu imposibil de înțeles. În astfel de momente, gândul că „Dumnezeu este în sufletul meu” pare nu doar logic, ci și salvator.

Ne imaginăm un fotoliu confortabil, o ceașcă de ceai fierbinte, o Evanghelie deschisă și o conversație liniștită cu Creatorul. Fără intermediari, fără cozi la spovedanie și fără această atmosferă sufocantă.

Sună atât de corect, atât de modern. Dar tocmai aici se ascunde principala capcană. Adesea confundăm confortul nostru psihologic cu vindecarea spirituală, iar teoria vieții cu viața însăși.

Confortul călduros versus „clorul spiritual”

Biserica ne sperie adesea prin „neidealitatea” sa. Vedem un preot cam aspru, care se grăbește undeva, sau enoriași al căror comportament este departe de imaginea sfințeniei. Și tragem concluzia rapidă: dacă acolo este atât de inconfortabil, înseamnă că Dumnezeu nu este acolo.

Dar imaginați-vă un spital obișnuit. Oare ne întoarcem din pragul chirurgiei doar pentru că acolo miroase a clor și asistentele nu ne zâmbesc ca în reclamele hotelurilor scumpe? Mergem acolo pentru că avem nevoie de medicamente. Nu le putem fabrica în propria bucătărie, oricât de mult ne-am strădui.

Biserica nu este o expoziție de oameni impecabili. Este o reanimare, unde fiecare, inclusiv preotul, se află sub perfuzia harului lui Dumnezeu.

Când spunem că credem „în suflet”, facem aceeași greșeală ca și persoana care studiază un manual de înot pe canapea. Poate cunoaște perfect tehnica crawl-ului, poate înțelege compoziția chimică a apei și poate ține minte toate recordurile olimpice. Dar rămâne uscat. Biserica este întotdeauna un salt în apă. Este trecerea de la reflecțiile frumoase despre Dumnezeu la o întâlnire reală, fizică cu El.

De ce procesorul nostru intern se blochează fără reîncărcare?

Creștinismul este religia trupului și a sângelui. Însuși Dumnezeu nu ne-a trimis doar „gândurile Sale corecte”, El s-a întrupat. A luat un trup uman, putea fi atins, putea fi îmbrățișat. Și ne-a lăsat o modalitate de a avea același contact tangibil cu El.

Pentru a înțelege cum funcționează, să ne uităm la smartphone-ul nostru. Sufletul nostru este un aparat foarte complex cu un procesor puternic. Putem crede în existența electricității cât dorim. Putem chiar să admirăm legile fizicii. Dar dacă telefonul este descărcat, nu va reveni la viață doar prin forța credinței noastre. Are nevoie de un contact fizic cu priza. Trebuie să introducem ștecherul.

Biserica și Tainele sale sunt acea priză prin care curge energia. Împărtășania nu este doar un „simbol frumos” sau un ritual străvechi. Este o injecție directă de viață divină în natura noastră epuizată.

Fără acest contact, „procesorul” nostru intern încetinește treptat. Aplicațiile se sting, ecranul se întunecă și rămânem cu o bucată de plastic mort în mâini, pe care continuăm din obișnuință să o numim „spiritualitate”.

Cum ne salvează oamenii „incomozi” de „dumnezeul de buzunar”

Mulți dintre noi se tem de Biserică și pentru că este o oglindă prea sinceră. Acasă, singuri cu noi înșine, ne creăm foarte ușor un „dumnezeu de buzunar”. Acest dumnezeu este întotdeauna de partea noastră. Ne înțelege întotdeauna, ne iartă cu blândețe toate micile ticăloșii și, printr-o coincidență ciudată, împărtășește toate obiceiurile noastre. Un astfel de dumnezeu nu ne va spune niciodată „nu”.

Dar în Biserică ne confruntăm cu realitatea. Ne întâlnim cu alți oameni care ne irită, care ne calcă pe picioare sau cântă pe lângă note. Și tocmai în acest „inconfort” începe adevărata noastră mântuire.

Apostolul Pavel ne numește „Trupul lui Hristos” (1 Cor. 12:27). Aceasta nu este o metaforă poetică, ci biologia spiritului nostru.

Într-un trup viu, celulele nu există de sine stătătoare. Dacă o celulă decide că este „sănătoasă de una singură” și nu are nevoie de legătură cu restul organismului, în medicină aceasta se numește tumoare. În Biserică dobândim imunitate comună. Există zile negre când nu avem putere nici măcar pentru o rugăciune scurtă. În interior – doar un deșert ars și o tristețe cenușie. În astfel de momente, ne poartă rugăciunea Bisericii. Cineva de lângă noi arde acum de credință, iar acest foc ne încălzește și pe noi.

Școala iubirii

Adesea ne plângem: de ce să suportăm acești oameni ciudați, uneori dificili, în biserică? Răspunsul este sobru și chiar puțin ironic. Învățăm să trăim împreună acum, pentru că în Rai nu sunt prevăzute „camere singuratice”. Împărăția Cerurilor este un ospăț, o masă mare, un dialog nesfârșit al iubirii.

Dacă acum, în condiții pământești, nu putem suporta vecinul de parohie timp de câteva ore, cum ne propunem să petrecem cu el o întreagă Veșnicie?

Biserica este terenul nostru de antrenament. Aici ne curățăm sufletul de rugina egoismului, pentru a deveni pur și simplu capabili de iubire. Este dureros, dar este singura cale corectă.

Mersul la biserică este o muncă grea. Este disciplină, este lupta cu propriul „nu vreau”. Dar doar această muncă transformă „omul bun” într-un creștin viu. Nu devenim sfinți doar stând în biserică, la fel cum nu devenim mașini intrând într-un garaj.

Dar tocmai acolo, în tăcerea misterioasă de după slujbă, când zgomotul lumii se oprește pentru o clipă, simțim brusc: „telefonul” nostru este din nou conectat. Auzim din nou vocea Celui care ne-a așteptat tot acest timp. Și nu ne-a așteptat în nori abstracți, ci aici – în Potir, în Cuvânt, în fața acelui „aproape incomod”.

Să nu mai căutăm „biserica ideală” cu un serviciu impecabil. Să începem să-L căutăm pe Hristos cel Viu în ea. El este întotdeauna acolo unde doi sau trei sunt adunați în Numele Lui (Mt. 18:20). Și atunci vom vedea că forma exterioară este doar un schelet temporar, în spatele căruia se construiește clădirea măreață a vieții noastre veșnice.

Dup