Preacuviosul Teodosie – Luminătorul întregii Țări a Rusiei

În lucrările sfinților părinți asceți adesea poate fi găsită o descriere a două tipuri sau grade de nevoință monahală: lucrătoare și contemplativă. Părinții îl considerau pe prima ca un pas obligatoriu către a doua. La preacuviosul Teodosie, ambele tipuri s-au îmbinat armonios între ele. Era atât un rugător sârguincios, cât și un contemplator, dar în același timp, așa cum am spune acum, un puternic coordonator administrativ și lider al opiniei publice. Putea să participe la marea politică, să construiască o mănăstire mare și să se retragă într-o peșteră pentru contemplare. El a lăsat și învățăminte care sunt actuale și astăzi.

Fragment al icoanei din Svensk a Maicii Domnului, alături fiind Antonie și Teodosie al Peșterilor, secolul al XIII-lea. Imagine: icon-art.info

Când studiem viața Sfântului Teodosie, la fel ca și a majorității sfinților care au trăit cu multe secole în urmă, ne confruntăm cu mai multe probleme. În primul rând, este vorba despre numărul insuficient de surse, iar în al doilea rând, de standardele hagiografiei medievale, conform cărora sfântul trebuia să aibă un întreg set de calități obligatorii, să facă minuni și așa mai departe. Din această cauză, devine dificil să identifici imaginea reală a sfântului, să-ți dai seama ce s-a întâmplat cu adevărat și ce este o înfrumusețare pioasă.

Primii ani de viață

Neconcordanțele pornesc de la data nașterii lui Teodosie. Potrivit unor surse, el s-a născut în 1008, conform altora – în 1036. Diferența este de aproape 30 de ani, ceea ce este foarte semnificativ. O viață destul de detaliată a lui Teodosie a fost scrisă de cuviosul Nestor Cronicarul în anii 1080. Unele informații se conțin în Cronica vremurilor trecute și în alte surse. Se știe cu siguranță că călugărul s-a născut în Vasilkovo, care se află la 30 km la sud de Kiev. Vasilkovo a fost inițial reședința de țară a Marelui Cneaz Vladimir, care a primit numele Vasile la botez. Tatăl lui Teodosie a fost un șef militar înstărit, care a fost transferat la Kursk la scurt timp după nașterea sfântului. Teodosie și-a petrecut copilăria și tinerețea în acest oraș.

Familia lui era evlavioasă și credincioasă. După cum el însuși va scrie mai târziu într-o Scrisoare către cneazul Iziaslav: "Eu, Tedos, sunt un călugăr neputincios, rob al Preasfintei Treimi, al Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, născut și crescut în credința cea ortodoxă curată. Am fost bine educat în legea creștină ortodoxă de către tatăl și maica mea, care m-au învățat să urmez legea bună și moravurile ortodoxe...".

Preacuviosul Teodosie al Peșterilor, icoană cu imagini din timpul vieții, secolul al XVII-lea

De la vârsta de 7 ani, Teodosie a început să învețe a citi și a scrie, ceea ce nu era ceva obișnuit nu doar în rândul oamenilor de rând, ci și în rândul oamenilor din păturile sociale mai privilegiate. Sub influența cărților, precum și a istorisirilor despre monahism și nevoințile asceților, tânărul Teodosie a început să nutrească dorința de a părăsi lumea și de a-i plăcea lui Dumnezeu în cinul monahal. Când avea 13 ani, tatăl său a murit și acest eveniment a devenit un punct de cotitură atât pentru tânăr, cât și pentru mama lui. Moartea tatălui a transformat această dorință într-o hotărâre fermă. Tânărul a început să asiste mai des la slujbele bisericești, să țină post strict, să poarte lanțuri etc.

Văzând cu ochii săi că fiecărui om îi este sortit să moară mai devreme sau mai târziu, că toate onorurile, bogățiile și plăcerile lumești nu au nicio valoare în ziua morții, Teodosie a hotărât să aleagă calea lepădării de cele lumești și s-a dedicat slujirii lui Dumnezeu în totalitate.

O transformare diferită a avut loc cu mama lui. După ce și-a pierdut soțul, ea și-a îndreptat toate sentimentele și speranțele asupra fiului ei, văzând în el un viitor sprijin și dorindu-i fericire pământească și o carieră de succes. Aceste dorințe contrarii ar fi trebuit inevitabil să ducă la conflict, mai ales că caracterul mamei preacuviosului Teodosie era foarte sever și dominator. După ce a descoperit lanțuri pe trupul fiului ei și a aflat despre celelalte isprăvi ale lui, ea a început să se opună în toate modurile posibile intenției sale de a pleca la mănăstire. L-a bătut, l-a închis într-o colibă ​​pentru câteva zile, l-a înfometat și așa mai departe.

De câteva ori Teodosie a fugit de acasă, fie cu pelerini în locuri sfinte, fie într-un oraș vecin pentru a vizita un preot pe care-l cunoștea. Dar de fiecare dată mama sa îl găsea și-l pedepsea tot mai crunt.

Teodosie a trăit câțiva ani în această stare, când în sufletul său dorința de a îmbrățișa monahismul se lupta cu nevoia de a împlini porunca lui Dumnezeu de a cinsti părinții. Într-o zi, stând la o slujbă, a auzit cuvintele Evangheliei: "Cine iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine..." (Matei 10:37) și și-a dat seama că acesta este răspunsul la chinul său mental. Este greu de stabilit dacă acest fapt a avut loc sau nu, totuși, nu numai din viața sfinților, ci și din propria noastră experiență, știm că de multe ori exact așa răspunde Dumnezeu la acele întrebări care sunt foarte importante pentru noi și care au fost cernute cu suferință multă vreme prin gânduri şi rugăciuni.

În special, asupra acestui lucru atrage atenția mitropolitul Antonie de Surog. Într-una dintre conversațiile sale, el spune că uneori omul citește în Evanghelie despre modul în care anumiți oameni i-au pus întrebări lui Hristos. Aceste întrebări au fost importante pentru acei oameni, dar nu și pentru noi, așa că inimile noastre nu răspund cu putere la sfaturile lui Hristos. Există însă întrebări care s-au format tocmai în sufletele noastre, care au o mare însemnătate pentru viața noastră. Și atunci omul se roagă lui Dumnezeu, se gândește ce să facă. Și când deja a implorat și a suferit pentru un răspuns, răspunsul vine de la Dumnezeu. Se întâmplă adesea așa: omul vine la biserică și deodată aude cuvintele Evangheliei, înțelege că i se adresează lui în mod special și le primește cu toată inima.

Ceva asemănător s-a întâmplat probabil și cu Teodosie, și în jurul anului 1055 (conform altor surse în 1031) el a plecat în cele din urmă de acasă pentru a intra în mănăstire. Merge cu caravana comercială la Kiev, vizitează așa-zisele mănăstiri patrimoniale, dar niciuna nu îl acceptă. După cum mărturisește Viața Sfântului, motivul a fost că Teodosie era îmbrăcat în haine de cerșetor, ceea ce caracterizează foarte elocvent moravurile acestor mănăstiri. De asemenea, motivul refuzului putea fi vârsta fragedă a tânărului, dacă data nașterii sale în anul 1036 este corectă. Deși, pentru acea vreme, la 19-20 de ani erai deja destul de matur.

Fiind refuzat peste tot, Teodosie s-a dus în peșteră la călugărul Antonie. Probabil că aflase întâmplător despre acest ascet.

Și acolo a fost inițial refuzat, dar văzând cât de mare era nevoința lui Antonie, a decis ferm să intre în această mănăstire. Teodosie a petrecut câteva zile fără mâncare sau apă lângă peștera lui Antonie până când a fost în cele din urmă acceptat în numărul fraților, puțini la număr pe atunci.

Teodosie a fost tuns în călugărie în 1056 (după alte surse – în 1032). Nu se știe cu siguranță dacă Antonie însuși l-a tuns sau i-a poruncit călugărului Nicon să o facă. Ceea ce se știe este că în curând mama și-a găsit fiul în mănăstirea Peșterilor și a venit să-l ia acasă. În Viață se arată că la început a refuzat să se întâlnească cu mama sa, invocând faptul că fusese deja tuns la călugărie și a renunțat la lume. Totuși, preacuviosul Antonie l-a convins să vorbească cu mama sa, rezultatul conversației fiind nu revenirea lui Teodosie la casa tatălui său, ci, dimpotrivă, mutarea mamei sale la una dintre mănăstirile din Kiev.

Perioada de stareție în Lavră

Încă de la începutul vieții sale monahale, Teodosie a dus o viață ascetică atât de înaltă, încât în curând, după înlăturarea monahului Varlaam din mănăstire, a fost ales stareț al mănăstirii. Următoarele câteva decenii au marcat, probabil, cea mai binecuvântată perioadă duhovnicească pentru mănăstirea Pesterilor de la Kiev. Preacuviosul Antonie se nevoia în isihie în peșteră, comunicând doar ocazional cu obștea monahală pentru rezolvarea celor mai importante probleme. Iar preacuviosul Teodosie administra direct mănăstirea, se ocupa cu construcția și cu îngrijirea obștii monahale. Au murit la un an unul de celălalt, Antonie în 1073 și Teodosie în 1074.

Sub conducerea preacuviosului Teodosie, numărul călugărilor a crescut de la 20 la 100 de persoane. Foarte curând a devenit necesar ca frații să părăsească peșterile, deoarece pur și simplu nu incăpeau acolo. La cererea preacuviosului Antonie, cneazul Iziaslav al Kievului a pus întregul munte la dispoziția călugărilor. Au fost construite o biserică de lemn și chilii pentru frați și s-a pus temelia catedralei Adormirii Maicii Domnului. Mănăstirea Peșterilor de la Kiev a devenit faimoasă, în jurul ei au început să se adune atât cei care doreau să depună jurământul monahal, cât și cei care făceau donații bogate în bani și pământuri.

A fost acest lucru în beneficiul mănăstirii? În plan material – cu siguranță da, în termeni duhovnicești – problema este dificilă. Iată, de pildă, un citat din Învățătura lui Teodosie către obște în joia celei de-a treia săptămâni din Postul Mare: "Acum eu, nevrednicul, ținând seama de porunca bunului Stăpân, vă spun: ar fi potrivit pentru noi să-i hrănim pe pelerini și săraci din ostenelile noastre și să nu rămânem în lenevire, umblând din chilie în chilie. L-ați auzit pe Pavel spunând: "Nu am mâncat niciodată pâine degeaba, ci am lucrat noaptea și am predicat ziua, iar mâinile mele au lucrat și pentru mine și pentru alții", și iarăși: "Cine nu muncește, să nu mănânce". Noi însă nu am făcut nimic din toate astea. Dacă harul lui Dumnezeu nu s-ar fi pogorât asupra noastră și nu ne-ar fi hrănit prin oameni iubitori de Dumnezeu, ce am face, uitându-ne la ostenelile noastre, dacă am spune că de dragul cântării noastre sau de dragul postului sau al privegherii, toate acestea ne-au fost aduse, dar noi nu ne vom închina niciodată pentru niciunul dintre cei care ni le aduc. <…> Nu este bine pentru noi, iubiților, să le păstrăm pentru noi, dar este bine să le dăm altora, nevoiașilor".

Postul Mare a fost pentru preacuviosul Teodosie o perioadă de nevoințe mari. Luând câteva pâini pentru mâncare, se retrăgea într-o peșteră, a cărei intrare era acoperită cu pământ, lăsând doar o ferestruică mică prin care preacuviosul putea comunica cu obștea în cele mai urgente cazuri.

Odată cu creșterea numărului de călugări, a apărut necesitatea unui statut al mănăstirii. În acest scop, prin anul 1068, Teodosie a cerut Constantinopolului o copie a statutului mănăstirii Studite și l-a introdus în folosință în mănăstirea Peșterilor.

Momente politice

În acel timp, la Kiev au avut loc revolte politice puternice care au afectat și viața mănăstirii. În 1068, după răscoala de la Kiev, cneazul Iziaslav a fugit în Polonia și revenind în curând la Kiev, cu ajutorul polonezilor, s-a supărat pe cuviosul Antonie și ca urmare preacuviosul a fost nevoit să fugă la Cernigov. Și aici se dezvăluie un detaliu istoric interesant. Cneazul Iziaslav era în relații foarte bune cu preacuviosul Teodosie, îl invita în casa sa pentru conversații și el însuși vizita mănăstirea Peșterilor.

Tradiția spune că Iziaslav a fost fiul duhovnicesc al lui Teodosie. Dar în pofida acestui fapt, cneazul Iziaslav l-a amenințat pe precuviosul Antonie, care a fost nevoit să fugă de mânia cneazului. În 1073, cu câțiva ani mai târziu, fratele său Sviatoslav l-a alungat pe Iziaslav din Kiev și a pus mâna pe tronul marelui cneaz. Acest lucru i-a oferit lui Antonie ocazia să se întoarcă la Kiev, dar Teodosie, ca prieten al lui Iziaslav, l-a primit pe Sviatoslav cu ostilitate. L-a denunţat cu severitate, spunând că nu are dreptul la tronul Kievului. Potrivit unor surse, Teodosie o perioadă de timp nu l-a pomenit Sviatoslav în timpul slujbelor bisericești, continuând să-l pomenească pe Iziaslav aflat în exil.

Totuși, la scurt timp după ce Sviatoslav a început să ofere diverse beneficii Bisericii și mănăstirii, s-au stabilit relații destul de prietenoase cu el și Teodosie a început să-l pomenească ca Mare Cneaz și chiar să-i facă vizite. De aici rezultă că diferitele simpatii politice ale preacuvioșilor Antonie și Teodosie nu le-au tulburat unitatea lor duhovnicească.

Moarte blajină

Pracuviosul Teodosie a trecut la Domnul pe 3 mai (16 mai pe stil nou), anul 1074. În anul curent 2024, se celebrează deja cea de-a 950-a aniversare de la trecerea la cele veșnice a preacuviosului. Boala de care a suferit sfântul înainte de moarte a fost ușoară și de scurtă durată, iar când a murit, a lăsat urmașilor voia să fie îngropat în peștera unde se retrăgea în Postul Mare pentru rugăciune și contemplare.

Moartea preacuviosul Teodosie. Miniatură din Cronica Radzivililor, secolul al XV-lea. Imagine: gorky.media

Deja în anul 1090, la un an de la sfințirea bisericii Adormirea Maicii Domnului, obștea mănăstirii a hotărât să transfere acolo moaștele Sfântului Teodosie, ceea ce s-a făcut de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Moaștele s-au dovedit a fi nestricate, conform mărturiei călugărului Nestor Cronicarul, "doar părul s-a lipit de cap".

Lucrările preacuviosului Teodosie

Moștenirea literară a preacuviosului Teodosie este destul de curioasă. Aceasta este compusă din două Epistole către Prințul Iziaslav, opt Învățături și o rugăciune. Fiabilitatea altor lucrări atribuite preacuviosului este îndoielnică. Vom vorbi despre Epistolele adresate cneazului puțin mai târziu, iar în ceea ce privește învățăturile, două dintre ele se numesc "Despre folosul duhovnicesc" și "Cuvânt către pivnițar", iar celelalte poartă titlul:

• "Despre răbdare și iubire",
• "Despre răbdare, dragoste și post",
• "Despre răbdare și milostenie",
• "Despre răbdare și smerenie",
•  "Despre mersul la biserică și rugăciune".

De aici putem face concluzia care virtuți pentru sfânt erau cele mai importante și pe care a căutat să le insufle fraților săi. Ca exemplu, să cităm explicația lui despre pilda din Evanghelie despre cele zece fecioare: "Ați auzit pilda celor zece fecioare, cele cinci înțelepte și cele cinci nebune. Sfânta Evanghelie vestește: cei înțelepți și-au păstrat fecioria și și-au împodobit candelele cu milostenie și credință și au intrat în palatul bucuriei și nimeni nu le-a oprit. De ce altele au fost numite nebune? Pentru că au păstrat neîntinată pecetea fecioriei şi prin post, privegheri şi rugăciuni şi-au istovit trupul dar nu au adus untdelemnul milostivirii în candelele sufletului lor, şi de aceea au fost izgonite din palat; și apoi s-au grăbit să-i caute pe cei care vindeau milostenie cerșetorilor, dar nu i-au găsit, căci deja erau închise ușile iubirii lui Dumnezeu pentru oameni".

Din Epistolele către cneazul Iziaslav, una se referă la întrebarea dacă este posibil să sacrifici animale și să le mănânci carnea duminica (probabil că astăzi ar fi o întrebare despre grătare). Pe scurt, răspunsul lui Teodosie este pozitiv: este posibil. Preacuviosul dă și sfaturi în ceea ce privește postul de miercuri și vineri și, fără a intra în detalii, acestea sunt mult mai blânde decât regulile noastre actuale. Atunci când alege o măsură a postului, Teodosie sfătuiește să fie stabilită cu știrea duhovnicului.

Mult mai importantă este Epistola despre credința latină. În ea, Teodosie vorbește extrem de negativ despre catolicism, dar în același timp face apel la acordarea milostenie oricărei persoane, indiferent de religie.

"Eu, Tedos, sunt un călugăr neputincios, rob al Preasfintei Treimi, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, născut și crescut în credința cea curată ortodoxă. Am fost bine educat  în legea creștină ortodoxă de către tatăl și maica mea, care m-au învățat să urmez legea bună și moravurile ortodoxe, dar să nu mă alătur credinței latine, să nu le respect obiceiurile și să mă îndepărtez de comuniunea cu ei și să nu ascult de vreuna din învățăturile lor, să mă grețoșez și să urăsc toate obiceiurile și moravurile lor; și să nu dau fiicele în căsătorie, nici să nu cer fiicele lor; nici să nu mă înfrățeșc cu ei, nici să nu mă închin în fața lor, nici să-i sărut; și să nu mânâc din aceleași vase cu ei, să nu beau cu ei și să nu mânânc din bucatele lor".

Este interesant că preacuviosul Teodosie nu vorbește în numele său, ci se referă la părinții săi. Se dovedește că o atitudine atât de tranșant de negativă față de catolicism a existat în Rusia la sfârșitul secolului al X-lea – în eputul secolului al XI-lea, chiar înainte de schisma oficială. Dacă ne uităm la istoria Bisericii Catolice, vom observa că în acest moment aceasta a depășit consecințele negative ale uneia dintre cele mai josnice perioade ale istoriei sale, așa numita perioadă a pornocrației (termen științific), care a existat între anii 904 – 963.

Această perioadă a fost caracterizată prin desfrânarea extremă care a domnit în Vatican și s-a răspândit ca valurile pe apă în întreaga Biserică occidentală.

Acest fenomen s-a reflectat în Epistola Preacuviosului Teodosie: "Preoții lor nu se căsătoresc legal, dar zămislesc copiii cu slujnicele lor și slujesc fără restricții. Și episcopii au concubine și merg la război".

În plus, la acea vreme Biserica Catolică suferea din cauza simoniei larg răspândite și a luptei cu autoritățile seculare pentru dreptul cine pe cine va numi, papa și episcopii pe conducătorii seculari sau invers. Aceste probleme au devenit motivul așa numitei reforme gregoriene a Papei Grigore al VII-lea în 1075.

Totuși, nu numai decăderea morală a latinilor a devenit motivul atitudinii negative a preacuviosului Teodosie față de ei, ci și alunecarea lor în erezie. "Ei spun că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul. Noi nu spunem: și de la Fiul. Și sunt multe alte lucruri care sunt rele, greșite și corupte la ei; atât credința, cât și faptele lor duc la moarte; ceea ce nu fac evreii, fac ei de multe ori, și se abat spre erezia saveliană", preacuviosul îi scrie cneazului.

Cu cuvinte foarte dure, preacuviosul Teodosie ne îndeamnă să rămânem în credința ortodoxă, dar în același timp, în smerenia sa, pune aceste cuvinte în gura tatălui său, care, să ne amintim, a fost un conducător militar: "Dor tatăl mi-a spus: Păzește-te, copilul meu, de credincioșii răzvrătiți și de toate uneltirile lor, deoarece pământul nostru este plin de astfel de oameni cu credință rea. Se măntuiește cel care trăiește în credință dreaptă și astfel își va mântui sufletul. Nu există altă credință mai bună decât singura noastră sfânta credință ortodoxă, curată și cinstită. Viețuind în această credință, te vei izbăvi de păcat și vei scăpa de chinul veșnic, făcându-te părtaș la viața veșnică, bucurăndu-te neîncetat alături de sfinți. Dar cei care sunt într-o altă credință, fie în latină, fie aramaică, fie a sarazinilor, nu vor vedea viața veșnică împreună cu sfinții".

Un moment interesant este că Teodosie îi îndeamnă pe acei oameni care înțeleg erorile catolice să ridice vocea în apărarea Ortodoxiei și să nu permită latinilor să-i înșele pe cei necunoscători. Și din nou această chemare începe cu cuvintele "mi-a spus tatăl meu": "Și tu, fiule, dacă îi vezi unii oameni de alte credințe aflați în polemici cu ortodocșii în privința credinței și încercând să-i ademenească pe credincioșii necunoscători de la dreapta credință, atunci tu, care ești înțelept, nu-ți ascunde cunoștințele, ci ajută-i pe credincioși împotriva celor rătăciți. Dacă îi ajuți, îi vei izbăvi ca pe niște oi din gura leilor. Dacă taci, ve-i fi ca și cum i-ai lua de la Hristos și i-ai preda lui satana, pentru că el i-a învățat pe cei stricați credința lor strâmbă".

Un moment interesant: în pofida atitudinii atât de tranșantă și extrem de negativă a preacuviosului Teodosie față de catolici, aceștia îl recunosc ca sfânt.

Catolicii ucraineni, atât de rit ortodox cât și celi de rit latin, îl cinstesc pe preacuvios. Pentru a atrage simpatia ortodocșilor, toate mijloacele sunt bune. Metode foarte iezuite.

Există presupunerea că Teodosie a scris o epistolă către cneazului Iziaslav despre credința latină din motivul și că avea de ce să-și facă griji. În timpul exilurilor sale din Kiev, Iziaslav a apelat la conducătorii occidentali pentru ajutor militar. Adesea, metoda de plată pentru un astfel de sprijin era credința ortodoxă. Poate că Teodosie se temea de o astfel de evoluție a evenimentelor. Însă această versiune este doar o presupunere, deși după moartea sfântului, când Iziaslav, alungat din Kiev, a pribegit prin Europa cerând ajutor, el l-a trimis pe fiul său, cneazul de Volyn Iaropolk, la Roma la Papa Grigore al VII-lea în 1075.

Concluzii

Dacă vom încerca să descriem chipul duhovnicesc a preacuviosului Teodosie în două cuvinte, atunci acestea vor fi: credință și smerenie. El a purtat cu fermitate credința ortodoxă și îndurarea smerită a durerilor din fragedă copilărie până la sfârșitul vieții. El ne-a arătat un exemplu cum să îmbinăm culmile vieții monahale cu preocupările pământești legate de obștea monahală și de amenajarea mănăstirii. El ne-a lăsat sfaturi pe care trebuie să le respectăm dacă vrem să împărtășim cu el un destin binecuvântat în veșnicie.

Istoria țării noastre arată că uneori noi am uitat aceste sfaturi. Și chemările sale la milă față de ceilalți și îndemnurile la răbdare și smerenie, și avertismentele de a nu ne abate la credința latină. Este suficient să ne amintim de perioada de după semnarea Unirii de la Brest cu Vaticanul în 1596, când greco-catolicii au acaparat aproape toate scaunele episcopale și majoritatea bisericilor ortodoxe. Apropo, acest lucru nu a adus nimic bun.

Și astăzi țara noastră se află la o răscruce de drumuri. Astăzi dezordinea, ostilitatea și răutatea oamenilor unul față de celălalt sunt, de asemenea, în creștere. În prezent ei încearcă să ne forțeze la unitate cu catolicii. Vom ține seama de moștenirea primită de la preacuviosului nostru părinte Teodosie sau vom călca din nou pe grebla istoriei? Întrebarea rămâne deschisă.

Cuvioase Părinte Teodosie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!