Ține mintea în iad și inima în Rai
Teologie practică. Reflecții asupra formulei mântuirii dată de Hristos cuviosului Siluan.
Prefaţă
Pentru ce este împrăștiată mintea noastră astăzi? Unde ne cheltuim timpul? Nu contează ce se va întâmpla la Sinodul din Creta, căci de la asta sufletul nostru nu va fi nici mai rece, nici mai fierbinte. Va fi frig în Tartar și ferbinte în lacul de foc din alte motive. Pentru că în timpul vieții noastre pământești nu am reușit să sărim pe acea scară care duce la Cer.
Fiecare timp are propriile sale nevoințe duhovnicești, fiecare timp este special. Particularitatea timpului nostru este că am devenit paralitici duhovnicești. Noțiunea de luptă a dispărut din practica vieții duhovnicești contemporane. În fiecare mărturisire, de obicei repetăm aceleași lucruri; fiecare zi se aseamănă cu alta ca două picături de apă. Doar reflexia din oglindă se schimba, dar sufletul ramâne același. Este așa cum a fost și va continua tot așa să fie. Astfel va trece viața.
Cum să ne mântuim astăzi? Ce să facem când ne simțim incapabili de ceva? O inimă de piatră și un gol în suflet. Fără lacrimi, fără compasiune, fără osteneli, fără luptă. Trăim "ca toți ceilalți". Ca toți oamenii și toate animalele. Muncim, mâncăm, dormim, ne reproducem, suferim, îmbătrânim și murim. Rareori zâmbim și adesea ne simțim descurajați. Ce urmează?
Formula universală
Cuvintele lui Hristos, indiferent cui se adresează, au întotdeauna un caracter universal. Cuvântul lui Dumnezeu are o calitate deosebită de a fi explicat și înțeles de nenumărate ori. Cuvintele lui Hristos către cuviosul Siluan "ține mintea în iad și nu deznădăjdui" au, de asemenea, un sens universal. Mulți Sfinți Părinți văd în ele ajutorul lui Dumnezeu pentru oamenii din vremea noastră. Noutatea și unicitatea formulării lor creează dificultăți în înțelegerea lor, dar acest lucru nu trebuie să fie un obstacol pentru cineva care caută răspunsul la întrebarea principală a vieții sale: "Cum te poți mântui?".
Locul iadului pentru mintea noastră: lumea în care trăim.
Toate necazurile care apar în viața noastră sunt iadul nostru personal. Boala, razboiul, pierderea celor dragi, lipsa banilor, oboseala de la viață, griji, neliniștea, frica, durerea, nedreptatea, supărările, etc. – acestea sunt pietrele de moară salvatoare pentru sufletul nostru. Sunt mijloace care rafinează diamantul sufletului pentru a-l face o bijuterie. Acesta este iadul nostru individual, unde mintea noastră locuiește zilnic.
Cu cât omul este mai profund, cu atât înțelegerea tragediei universale a lumii noastre este mai profundă și cu atât în suflet este mai multă tristețe. În lumea pământească, istorică, nu va exista niciodată un triumf al adevărului și al iubirii. Este un loc al suferinței. În ea, toți suferă: animale, oameni, păsări, copaci – tot ce este viu trăiește dureros și moare dureros. Încercarea de a dilua suferința cu bucurie și veselie este ca o ospătare în timpul unei ciume. Dimineața se instalează o mahmureală și o nouă durere bate la ușă.
Speranța este că acest iad al vieții este ajutorul lui Dumnezeu pentru noi. Este cuptorul în care bacteriile păcatului din sufletele noastre trebuie să ardă.
Prezența diavolului și a demonilor lui în jurul nostru
Cred că cititorii noștri înțeleg că lumea demonică nu este folclor sau un basm. Totuși, nu sunt sigur că înțelegem cât de importantă este participarea acesteia în viața noastră. De fapt, nu trece o zi fără ca diavolul să încerce să ne orchestreze.
Mulți dintre Părinți, răspunzând la întrebarea: „De ce, dacă Dumnezeu este Atotputernic, îngăduie diavolului să ne ispitească, să ne supună nenorocirilor și suferințelor?", a spus: "pentru că acest lucru este benefic pentru noi". Existența lumii demonice este permisă pentru binele nostru. Este unul dintre cei mai importanți jucători din soarta noastră. Nu trebuie subestimată. Se joacă cu noi atât cât îi permite Dumnezeu. Ei vor construi mereu capcane pentru tine.
Dacă în viața ta nu există diavol, înseamnă că îți trăiești viața în cușca lui. Dacă decizi să scapi din temnița lui, el te va urmări până la ultima ta suflare și chiar mai departe. Îi va înarma pe alții împotriva ta (distracția lui preferată), va pătrunde prin gândurile tale și va aranja situații pentru ca tu să cazi sau să fii ispitit. El nu va avea odihnă zi și noapte până nu te va distruge.
Părăsirea lui Dumnezeu
"Unde este Dumnezeu?" Acesta este cel mai alarmant simptom. Când ești atât de fericit încât nu ai nevoie de El, El te primește cu brațele deschise. Dar încearcă să te întorci la El când ești în deznădejde, când toate speranțele sunt zadarnice și ce te așteaptă? Ușa se trântește înaintea nasului tău și auzi cheia rotindu-se de două ori în broască, șurubul zgâiește – și apoi tăcerea. Ferestrele sunt întunecate. Ce înseamnă prezența Sa evidentă în vremuri de prosperitate și absență completă când ai nevoie cel mai mult de ajutorul Lui în viața ta?"
C. S. Lewis "Durerea pierderii"
Marele scriitor a scris aceste cuvinte când moartea i-a luat soția mult iubită. Omul este o ființă care, prin natură sa, este chemat să iubească și să fie iubit. Vedem frumusețea acestei lumi și ea ne inspiră. Vedem că lumea a fost creată cu o înțelepciune uluitoare și ea ne fascinează. Înțelegem că în spatele frumuseții și înțelepciunii lumii se află un Autor extraordinar. Știm despre El din Revelația dată de El Însuși. Dar nu este suficient să știm că Dumnezeu este Iubire; nu este suficient să înțelegem acest lucru; trebuie să simțim dragostea Lui, vrem să trăim în iubirea Lui, trebuie să fim în iubirea Lui, trebuie să-I dăm dragostea noastră.
Dar nu avem nimic din toate astea. Cunoaștem teoria, dar în inimile noastre este gol, iar în suflete – vid.
Dorul de Dumnezeu este un dor infernal de iubire adevărată. Nu este vorba despre iubirea care azi este aici și mâine dispare. Nu este iubirea care depinde de capriciile destinului. Nu este iubirea care poate fi distrusă într-o clipă de timp de circumstanțele vieții. Dar acea iubire care nu seacă niciodată și nu dispare nicăieri. Acest dor de Dumnezeu este și iadul nostru.
Autocondamnarea
Rădăcina tuturor problemelor noastre este mândria. "A fi om sună mândru", a scris Maxim Gorki în piesa sa. "Omul este un lut mândru", ne învață cuviosul Iosif Isihastul și continuă: "O bucată de lut se înalță peste alta; o bucată de lut invidiază, înșeală și disprețuiește pe alta. O altă bucată de lut se târăște sau fură de la alta". Lutul crede că este centrul lumii. Lutul de sub picioarele noastre este ceea ce rămâne din noi. Acesta este viitorul nostru.
Cândva, acest lut avea un parfum rafinat, se împodobea, captiva, fermeca, cucerea și încânta – acum este doar murdărie sub picioarele noastre. Omul a uitat cine este el fără Dumnezeu. El este Adam (ebr. אָדָם, literal "om", înrudit cu cuvintele ebraice אדמה, "pământ" și אדום, "roșu"). De aceea, apostolul Pavel scrie: "socotească-l mai de cinste decât el însuşi" (Filipeni 2:3). Avva Antonie spune: "Pune-te mai prejos decât animale". Sfântul Pimen cel Mare mărturisește ucenicilor săi: "Credeți-mă, unde este Satana, acolo voi fi".
Cizmarul alexandrin, care era mai sfânt decât Sfântul Antonie cel Mare, a spus: "Toți vor fi mântuiți, dar eu voi pieri". Există o lege fundamentală a ascezei care spune că "cantitatea de har este direct proporțională cu cantitatea de smerenie". Părinții vorbesc adesea despre condamnarea la chinurile veșnice ca despre o experiență de efort duhovnicesc. Această experiență îl conduce pe om la pocăință desăvârșită și smerenie profundă.
… și nu deznădăjdui
Deznădejdea este cel mai groaznic lucru care i se poate întâmpla unui suflet. În deznădejde, sufletul devine sălbatic și pierde legătura cu Dumnezeu. Sfatul lui Hristos către cuviosul Siluan vorbește despre un echilibru desăvârșit între două gânduri vătămătoare: "Tu ești sfânt" și "Nu vei fi mântuit". Ambele gânduri sunt insuflate de diavol. Legământul lui Hristos dat bătrânului este foarte aproape de cuvintele Lui: "Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui" (Matei 24:13). Aceste cuvinte au o semnificație absolută pentru fiecare dintre noi.
Nevoința pe care Hristos i-a dat-o cuviosului Siluan avea ca scop curățirea și păzirea de orice păcat, eliberarea de orice influență a diavolului și a iadului însuși, dar în primul rând – dobândirea smereniei în forma sa perfectă. Smerenia, alături de iubire, este principala virtute creștină.
Cel care își ține mintea în iad și își îndreaptă toată nădejdea și încrederea către mila lui Dumnezeu, stă în fața lui Dumnezeu ca un adevărat "sărac cu duhul", complet eliberat de lume și de sine, nu se bizuie deloc pe sine și nu așteaptă nimic de la propriile eforturi. El știe din experiență că toate lucrurile bune și dureroase care i se întâmplă sunt de la Dumnezeu și numai de la El. Rugăciunea lui devine intensă și continuă. El poate spune deja împreună cu Apostolul: "Și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2:20). Acum el cunoaște din experiență celelalte cuvinte ale Domnului: "Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune" (2 Corinteni 12:9). În autocondamnare, el primește plinătatea ființei și a harului. Devenind mai jos decât toți, el este înălțat mai presus de toate.
Faptul că sfatul "Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui" a fost dat de Însuși Hristos, fiind echivalat cu Evanghelia, ne obligă să-l punem în aplicare în măsura accesibilă nouă. Aceste cuvinte au un sens universal, suficient pentru diferite momente ale vieții, astfel încât, în funcție de nivelul de avansare duhovnicească, fiecare om să găsească în ele sprijin și ajutor pentru a urma calea spre Dumnezeu.
