Ecumenismul sub masca dragostei: unde este limita compromisului?
Auzim din ce în ce mai multe îndemnuri către toți creștinii să se "unească". Motivul invocat este dragostea. Dar ce se ascunde în spatele acestor apeluri și putem vorbi de dragoste acolo unde nu există Adevăr?
În noiembrie 2024 în biserica catolică a episcopiei San Cristóbal de Las Casas din Mexic a fost oficiată o Liturghie în care au fost incluse ritualuri păgâne maia. Capurile călugărilor și ale preoților catolici erau împodobite cu coroane de flori, iar participanții la slujbă au purtat un cazan mare cu tămâie înmiresmată lângă sfânta masă. În urmă cu câțiva ani, în cadrul unui concert de Crăciun organizat de Congregația pentru educația catolică, a avut loc o ceremonie de "catehizare" pentru Paceamama, zeitate păgână incașă. Mai devreme, o procesiune și o ceremonie păgână numită "ritualul arderii înțeleptului" a fost săvârșită la Roma de delegații Sinodului episcopilor catolici din Amazonia.
Acestea sunt doar câteva exemple de astfel de ceremonii desfășurate în Biserica Romano-Catolică și la alte confesiuni creștine. Pe de altă parte, în ultimii ani a avut loc o integrare tot mai mare a ideologiei LGBT în confesiunile creștine. Putem menționa aici decizia controversată a Dicasterului pentru Doctrina Credinței (DDC) al Bisericii Romano-Catolice de a permite binecuvântarea cuplurilor de același sex. În rândul protestanților, sprijinul pentru relațiile homosexuale devine aproape o normă. Toate aceste fenomene în cadrul confesiunilor creștine sunt explicate de necesitea de a demonstra sprijin, respect și dragoste față de aproapele.
În același timp, într-o lume în care de mult timp domină relativismul, adaptabilitatea și simplificarea, apelurile la unificarea tuturor creștinilor sunt din ce în ce mai puternice. Aceste chemări nu vin doar de la protestanți sau catolici, ceea ce este de așteptat, dar și de la unii creștini ortodocși.
De exemplu, patriarhul Bartolomeu nu mai vorbește doar despre necesitatea (și chiar inevitabilitatea) unității dintre ortodocși și catolici. El a stabilit chiar și o dată pentru începerea acestui proces – Paștele din 2025. Între timp, diferențele doctrinare și structura canonică a Bisericii Ortodoxe sunt pur și simplu ignorate de acești "unificatori". Ei prezintă dogmele Bisericii ca ceva asemănător cu fariseismul care arată foarte neatractiv în comparație cu sloganul ademenitor "Principalul este dragostea!".
Într-adevăr, Hristos a predicat atât iubirea, cât și unitatea. Dar unde se află granița dintre străduința autentică pentru unitate în Hristos și diluarea periculoasă a fundamentelor credinței, care amenință cu o catastrofă spirituală pe oricine care consideră că dogma este un simplu artefact istoric?
Aceasta nu este o speculație deșartă. În esență, putem spune că această întrebare a devenit de o importanță capitală pentru fiecare creștin ortodox. Deci, nu este vorba de "nuanțe" teologice secundare referitoare la înțelegerea dogmei Întrupării, de exemplu, ci de însăși temelia credinței noastre. În cele din urmă, este o chestiune de mântuire a sufletelor noastre. De aceea putem afirma că o abordare superficială a problemei unității poate duce la cele mai grave consecințe – pierderea Căii, Adevărului și Vieții.
Unitatea în Hristos
Să ne amintim că Însuși Domnul Iisus Hristos S-a rugat pentru unitatea ucenicilor Săi: "Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis" (Ioan 17:21). Totuși, această unitate nu este o uniformitate fără chip, nu este o ștergere a individualității, ci o unitate în Adevăr, unitate în credință transmisă nouă de sfinții apostoli și păstrată în Biserica Ortodoxă. În acest sens, unitatea în amăgire nu este o cale către Dumnezeu, ci o cale de îndepărtare de El, calea în abis. Acest lucru este important de înțeles, deoarece lupta pentru o unitate falsă poate duce la o abatere de la adevăr.
La fel ca și străduința de a vindeca toate "diviziunile" nu prin corectarea distorsiunilor, ci prin nivelarea semnificațiilor. Adică atunci când oamenii vorbesc despre o "unitate" între toți creștinii, ei neglijează adesea faptul că adevărații creștini nu pot fi decât cei care aparțin Bisericii lui Hristos. Aceasta înseamnă că nu se poate vorbi despre o unitate cu cei care nu au nicio legătură cu Biserica. Însă aceștea se pot alătura Bisericii.
Pe de altă parte, cei care vorbesc despre dragoste ca singurul motiv al "unității", uită că Hristos nu a propovăduit dragostea față de minciună. Amintiți-vă de cuvintele Lui: "N-am venit să aduc pace, ci sabie". Ce înseamnă aceste cuvinte? Ele arată că Dumnezeu separă Adevărul de minciună și nu încearcă să le unească. Apostolul Pavel este foarte categoric în acest sens: "Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?" (2 Cor. 6:15). Această întrebare este pentru noi.
Unde este Biserica lui Hristos?
Să ne amintim că mitropolitul Atanasie de Limassol, cunoscut pentru înțelepciunea și înțelegerea profundă a Tradiției, a avertizat împotriva pericolului de a numi confesiunile heterodoxe "biserici". Din acest motiv, el a refuzat să semneze textul final al documentului Sinodului de la Creta intitulat "Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine".
"Biserica Ortodoxă, rugându-se neîncetat pentru "unitatea tuturor", are în vedere întoarcerea și unitatea noastră cu toți cei care s-au tăiat și s-au despărțit de ea – eretici și schismatici, care o părăsesc și se întorc prin pocăință", a scris mitropolitul în 2016. "Biserica Ortodoxă a lui Hristos nu a distrus niciodată "unitatea credinței și a comuniunii în Duhul Sfânt" și nu acceptă teoria restabilirii unității credincioșilor în Hristos", deoarece crede că unitatea credincioșilor în Hristos există deja în unitatea între toți copii Ei botezați și cu Hristos în adevărata noastră credință, pe care ereticii și schismele nu o au. Prin urmare, Biserica se roagă pentru pocăința și întoarcerea lor la Ortodoxie".
Mitropolitul Atanasie notează că expresia "restabilirea unității creștine" din documentele Sinodului este o greșeală, deoarece Biserica nu și-a pierdut niciodată unitatea cu Dumnezeu și, prin urmare, nu trebuie să caute acea unitate.
Cu alte cuvinte, noi, fiind în Biserica Ortodoxă, suntem deja uniți cu Dumnezeu. Ne împărtășim cu Sfintele Taine ale lui Hristos, ne mărturisim și participăm la alte Taine. Ce beneficii ne va aduce unitatea cu cei care s-au îndepărtat odată de la Adevăr?
Ei pot să ne numească "farisei" aroganți, să spună că poziția noastră este mândria, că nu avem dragoste și așa mai departe. Dar nu este oare o adevărata aroganță să fie respinsă experiența de două mii de ani a Bisericii, experiența sfinților părinți, sângele martirilor? Pur și simplu trăim așa cum au trăit multe generații înainte de noi, precum au trăit creștinii pe care Biserica i-a proslăvit între sfinți. Erau toți farisei, mândri și nu cunoșteau iubirea?
Pariul lui Pascal
Celebrul matematician francez Blaise Pascal, al cărui nume îl poartă unitatea de presiune și totodată un limbaj de programare, a fost un om profund religios și un gânditor creștin. În lucrarea sa "Pensées" există o secțiune intitulată "Este mai înțelept să crezi decât să nu crezi în ceea ce învață religia creștină", care mai târziu a devenit cunoscută sub numele de "Pariul lui Pascal". În ea, matematicianul cu ajutorul raționamentului logic demonstrează că viața conform canoanelor credinței, deși este mai dificilă (decât viața unui necredincios) din cauza posturilor și a altor restricții, aduce posibilitatea infinit de mare a unui "câștig" în cazul existenței lui Dumnezeu – mântuirea sufletului, viața veșnică.
"Ce riști dacă făci această alegere? (trăind în Biserică – Red.) ", scrie Pascal. "Vei deveni un om credincioas, cinstit, smerit, recunoscător, bun, capabil de o prietenie sinceră, adevărată. Da, desigur, plăcerile trupului – faima, senzualitatea – îți vor fi refuzate, dar oare nu vei câștiga nimic în schimb? Voi spune că vei câștiga mult chiar și în această viață, și cu fiecare pas pe calea aleasă, câștigul tău va deveni din ce în ce mai evident, iar tot ceea ce ți se va opune, îți va părea tot mai nesemnificativ în comparație cu câștigul sigur și infinit pe care-l vei obține".
În același timp, a trăi fără credință, după Pascal, este extrem de periculos, întrucât posibila "pierdere" în cazul în care Dumnezeu există este infinit de mare – chinul cel veșnic.
Unii teologi îl critică pe matematician pentru simplificarea excesivă, reducând o problemă de scară universală la nivelul de "câștig/pierdere". Dar nu este pragmatismul principala forță motrice a lumii noastre moderne? Și nu putem proiecta Pariul lui Pascal asupra problemei unirii/neunirii Bisericii cu "restul lumii"?
Ce câștigă un creștin ortodox refuzând unirea mecanică cu alte confesiuni, care la un moment dat s-au îndepărtat de Biserică? Nimic din viața lui nu se va schimba. El va continua să-I slujească lui Dumnezeu la fel ca multe generații înaintea lui. Și dacă urmează ceea ce învață Biserica, va primi viața veșnică după moartea fizică. Ce pierde? "Pierderile" pot include condamnări și critici din partea altor confesiuni, precum și, foarte posibil, a lumii seculare.
Ce câștigă un creștin ortodox acceptând unirea? Aprobarea caldă a lumii seculare. Ce pierde? Adevărul pentru care mulți martiri și-au dat viața fără ezitare. Poate el să fie sigur că într-o asemenea Biserică "reformată" va putea primi mântuirea sufletului său? Nu, nu poate. Mai mult, după unificare, creștinii ortodocși vor moșteni întregul "fundal" al restului lumii creștine: ritualuri păgâne, "cununiile" homosexualilor și "preoția" feminină, precum și dependența profundă de lumea seculară.
Cu alte cuvinte, nu câștigăm nimic. Dar pierdem foarte multe.
Concluzii
Vom nota că toate argumentele prezentate aici nu sunt un apel la ostilitate sau animozitate față de creștinii neortodocși. Apostolul Pavel ne învață: "Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii" (Romani 12:18). Dimpotrivă, ne dorim foarte mult unitatea. Dar unitatea în Hristos, nu în patimile acestei lumi. Pentru că, în înțelegerea noastră, dragostea adevărată nu poate fi lipsită de principii sau indiferentă față de Adevăr. Nu se poate baza pe renunțarea la dogmele credinței și la principiile morale de dragul unei "paradigme politice" trecătoare. Dragostea creștină adevărată se străduiește să nu șteargă granițele dintre Adevăr și minciună, ci să-i conducă pe cei care greșesc la cunoașterea Adevărului, la comuniunea cu Dumnezeu. Sarcina noastră nu este să facem compromisuri cu minciuna, ci să depunem mărturie despre Hristos și Adevărul Său.
Prin urmare, nu trebuie să urmăm orbește chemările false la unitate cu orice preț, ci să facem tot ce ne stă în putință pentru a-i aduce înapoi la Una, Sfânta, Sobornicească și Apostolicească Biserică pe cei care s-au îndepărtat de unitatea credinței. Unitatea nu trebuie să fie în împăcarea cu minciuna, ci în împăcarea cu Dumnezeu. În aceasta – în credincioșia față de adevăr și nu în compromisul necugetat – se află adevăratul beneficiu duhovnicesc, garanția mântuirii noastre și calea către adevărata unitate în Hristos.
